În dimineața zilei de 4 iunie 1950, Le Corbusier urcă pentru prima dată pe colina înverzită Bourlémont. În vîrful acesteia, capela de pelerinaj Notre-Dame du Haut fusese transformată în ruină în timpul luptelor pentru eliberarea regiunii din toamna anului 1944. Germanii folosiseră clopotnița ca post de observație a zonei, iar prima divizie a armatei franceze de eliberare primise ordin să cucerească dealul. După aproximativ douăzeci de minute de bombardament intens și foc continuu de artilerie, urmate de lupte crîncene, capela era grav avariată. Părintele dominican Marie-Alain Couturier, promotor al artei sacre moderne, îl convinsese pe Le Corbusier să accepte invitația comisiei de reconstrucție. Într-o primă fază, marele arhitect francez Le Corbusier ezitase, neavînd experiență în proiectarea bisericilor și, de fapt, nefiind nici un om religios. Avea deja șaizeci și doi de ani. Construise deja celebrele sale vile moderniste, începea șantierul Unității de locuire din Marsilia și lucra la complexul de clădiri al Capitoliului din Chandigarh.
În cartea sa, publicată la doi ani de la terminarea șantierului capelei Notre-Dame du Haut, arhitectul descrie prima întîlnire cu locul într-o formulă neașteptat de scurtă: „Les quatre horizons”. Apar doar cele patru orizonturi care definesc amplasamentul situat la înălțime și, într-adevăr, primele schițe de la Ronchamp ale lui Le Corbusier reprezintă peisajul. Linia orizontului este desenată din mai multe puncte de observație. Mai tîrziu avea să noteze: „Am petrecut trei ore cunoscînd terenul și orizonturile, pentru a mă lăsa pătruns de ele”. „A se lăsa pătruns” indică o cunoaștere corporală și tacită a modului cum un loc poate fi înțeles, precedînd gîndirea referitoare la soluție. Le Corbusier rămăsese fascinat de natură încă din timpul „școlii” în aer liber din satul natal. În atelierul din Rue de Sèvres rafturile erau pline de pietre, cochilii, rădăcini, bucăți de lemn, oase și fragmente minerale adunate în timpul călătoriilor. Le numea objets à réaction poétique și le privea ca pe forme în care natura rezolvase, lent, prin adaptare și selecție, probleme de structură și de estetică. Printre ele se afla și o cochilie de crab. În cartea sa dedicată capelei, Le Corbusier consemnează: „L'Évangile: une éthique. Les quatre horizons: une vérité. La coquille de crabe: un phénomène acoustique”. Evanghelia, cele patru orizonturi și cochilia nu aparțin aceluiași registru semantic. Evanghelia vorbește despre sensul proiectului, cele patru orizonturi definesc locul, iar cochilia reprezintă o analogie, folosită de Le Corbusier ca metaforă pentru construcție. Apoi completează: arhitectura va fi „ecoul, ecoul vizual în domeniul formei”. Le Corbusier construiește această metaforă intersenzorială, transferînd un concept auditiv în domeniul vizual și spațial: arhitectura ca ecou al celor patru orizonturi...
La începutul proiectului, arhitectul caută sensul și mai apoi forma. Pentru el, capela este definită prin stările umane și spirituale pe care arhitectura trebuie să le facă posibile. „Am dorit să creez un loc al tăcerii, al rugăciunii, al păcii și al bucuriei spirituale.” El transformă cerința tipologică a temei de proiectare într-o problemă privind experiența, atmosfera și afectivitatea spațiului. William J.R. Curtis observă că Ronchamp reunește experiențele autorului acumulate timp de aproape patru decenii: Acropola ateniană, lumina mediteraneeană, arhitectura vernaculară est-europeană, pictura puristă, studiul proporțiilor și interesul pentru formele naturale. Împreună alcătuiesc memoria din care se dezvoltă proiectul; în special Parthenonul, situat tot la înălțime și accesibil doar printr-un traseu riguros care ordonează percepția, reprezintă un jalon important. „Ore trudnice în lumina revelatoare a Acropolei. Ore primejdioase, care au adus o îndoială apăsătoare…”, notează Le Corbusier în cartea sa. Primejdia consta în înțelegerea modelului ilustru al operei lui Fidias și incapacitatea de a-l transpune pe colina Bourlémont. Dacă nu sînt îndeajuns de talentat sau de credincios să o pot face? – pare că se întreabă Le Corbusier. Și în acel moment de îndoială, apare motivația capabilă să susțină manifestarea talentului. Arhitectul consemnează: „Un sentiment al sacrului ne-a însuflețit efortul”.
Actul proiectării este susținut de o convingere etică și de dorința producerii unei experiențe semnificative, iar aceasta va fi realizată prin utilizarea unor forme curbe, organice, armonioase, puse în dialog cu lumina, care devine principiu ordonator al formei și generator al emoției. „Cheia este lumina, iar lumina revelează formele, și formele au o putere emoțională.” Iar capela Notre-Dame du Haut este un omagiu adus luminii, care devine materie primă a proiectului, devenind Lumina care se pogoară peste credincioși în timpul slujbelor.
Le Corbusier nu își arogă meritele acestei capodopere arhitecturale. El îi numește pe Marcel Maisonnier, André Maisonnier, Bona, Joseph Savina, inginerii, antreprenorii și numeroșii meșteri implicați. El își descrie proiectul ca rezultat colectiv al unei echipe pline de devotament, care a stat în vîrful dealului de la început și pînă la inaugurarea plină de pompă și lume a edificiului.
Astfel a apărut, cu multă trudă, căutare asiduă, solitudine, dublate de talent și susținute de vocație și măiestrie tehnică, una dintre cele mai emoționante arhitecturi dedicate unei experiențe spirituale, un spațiu eminamente numinos, pentru a folosi termenul lui Rudolf Otto care desemnează un mysterium tremendum et fascinans. O clădire care uimește, care fascinează și care te face să simți sacrul, fără de care colina Bourlémont nu ar mai fi „un loc cu totul altfel”, așa cum este în prezent. Fără capela proiectată de Le Corbusier, dealul ar înceta să existe ca reper cultural, iar aceasta este, poate, una dintre menirile arhitecturii, în relația sa cu peisajul care o precedă.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
