Dacă Djokovic nu descoperă secretul lui Benjamin Button, răspunsul la întrebare ține de fiziologie. Bătrînețea e fără recurs. Poți fi înțelept, dar nu mai poți fi campion. Intri în istorie, dar ieși de pe teren. Din ce în ce mai învins. E ceea ce ne pîndește pe toți. Alunecarea. Drumul cu sens unic. Dramatic e să nu recunoști semnele. Să te agăți de tablourile cu ramă groasă din care zîmbești triumfător deși ești ce ești, din ce în ce mai Demi Moore în The Substance. Nole nu e departe. Sinner și Alcaraz îl împing cu deferență afară din scenă în vreme ce el crede că glumele îl vor salva, că vor opri timpul. Cu cît ești mai sus, cu atît e mai greu să cobori printre oameni. Fericirea stă în urma lui și a căpătat, repede, forma acestor doi lupi care nu lasă tenisul să se înece în nostalgie. Alcaraz e un Nadal cu simțul umorului. Sinner e un Djokovic fără simțul umorului. Lipsește un Federer. Din fericire. Federer e ireproductibil.
