Imaginea președintelui american Donald Trump prezidînd recenta reuniune despre războiul din Ucraina de la Casa Albă a fost impresionantă. O imagine cu Trump așezat la biroul său Resolute Desk și cu liderii europeni adunați în jurul său „ca niște elevi” dezvăluie mai multe despre agenda sa de politică externă decît ar putea-o face o mie de declarații.
Simbolismul a fost evident. Neținînd cont de echilibrul dintre membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, Trump a făcut mai mult decît să încalce protocolul diplomatic. El a semnalat totodată Rusiei și Chinei că, în privința problemelor europene, el este cel cu care trebuie negociat.
La șapte luni de la începutul celui de-a doilea mandat, Trump conduce lumea ca pe o corporație privată, liberă de reguli comune sau norme stabilite. Biroul Oval este apartamentul executiv, Trump este directorul general, ceilalți lideri mondiali sînt angajații, iar înțelegerile vechi de secole sînt lăsate deoparte.
Trump urmărește o ordine globală bazată pe patronaj, nu pe parteneriat, iar comportamentul liderilor europeni din timpul întîlnirii din Biroul Oval a părut să valideze acest obiectiv. Este greu să ne imaginăm că Winston Churchill și Charles de Gaulle – sau chiar Angela Merkel – ar sta liniștiți în timp ce Trump i-ar trata ca pe niște subordonați. Dar Europa de astăzi, fragmentată de populism și lipsită de autoritate strategică, nu este pregătită să acționeze ca o putere globală.
Abordarea lui Trump față de NATO urmează aceeași logică. Efortul său de a transforma alianța într-un instrument strategic centrat pe SUA este deosebit de periculos în contextul războiului Rusia-Ucraina. În trecut, NATO a menținut o stabilitate relativă implicînd deopotrivă Rusia și Ucraina prin mecanisme precum Consiliul NATO-Rusia și Comisia NATO-Ucraina (înlocuită în 2023 de Consiliul NATO-Ucraina). Aceste canale paralele au contribuit la obținerea unui echilibru fragil între dialog și disuasiune, pe care politicile lui Trump îl pun acum în pericol.
Flagrantă a fost absența de la acest summit a țărilor celor mai expuse la conflictul Rusia-Ucraina: Turcia, Polonia, Norvegia, Suedia și statele de la Marea Neagră și Marea Baltică. Excluderea acestor țări aflate în prima linie subminează un principiu fundamental al NATO, cel al securității colective, și erodează coeziunea strategică a alianței.
Implicațiile pentru Turcia ar putea fi de mare amploare. Deși comandă cea de-a doua armată ca mărime a NATO (după Statele Unite) și joacă un rol important în Marea Neagră, Caucaz și Eurasia, Turcia a fost redusă la un rol de observator periferic, tratat mai degrabă ca o gazdă convenabilă pentru reuniuni ocazionale, decît ca un aliat strategic.
Turcia a fost vizibil exclusă de la summit-ul privind Ucraina și nu a primit nici o informare directă din partea lui Trump, nici înainte, nici după întîlnire. În schimb, a fost informată indirect prin intermediul secretarului general al NATO, Mark Rutte. Turcia a fost, de asemenea, exclusă de la recentul summit Azerbaidjan-Armenia.
Poziția diminuată a Turciei reflectă o eroare profundă de calcul strategic. După summit-ul de la Washington, președintele francez Emmanuel Macron a declarat că rolul Turciei în privința garanțiilor concrete de securitate pentru Ucraina ar fi „crucial”. Ceea ce, la prima vedere, poate suna ca o laudă. În realitate, a semnalat o renaștere îngrijorătoare a viziunii din epoca Războiului Rece, potrivit căreia Turcia era apreciată doar pentru dimensiunea armatei sale, nu și pentru viziunea sa strategică sau capacitatea sa decizională.
De fapt, Turcia a fost repusă în rolul pe care l-a jucat în timpul Războiului din Coreea, la începutul anilor 1950: un furnizor de securitate pentru prima linie, exclus din discuțiile care i-au modelat viitorul. Astăzi, Turcia se regăsește din nou exclusă de la deliberările privind chestiuni vitale pentru interesele sale naționale, chiar dacă se așteaptă de la ea să pună în aplicare decizii în care nu a avut nici un cuvînt de spus.
Am combătut această mentalitate învechită în cartea mea Strategic Depth din 2001 și, ulterior, în calitate de ministru de Externe și de prim-ministru al Turciei. Aceasta reflectă o orbire strategică persistentă în rîndul factorilor de decizie americani și europeni, pe care nici un oficial turc nu ar trebui să o lase să devină normalitate sau să o tolereze.
Liderii occidentali trebuie să renunțe la iluzia că Turcia este un stat-națiune adolescent a cărui mîndrie poate fi liniștită cu complimente. Turcia nu e un nou venit. Este o putere regională experimentată, matură din punct de vedere strategic – un actor civilizațional care a contribuit mult timp la modelarea Europei și a ordinii globale. A o trata doar ca pe un atu militar înseamnă a înțelege greșit esența identității sale strategice: o lungă tradiție a diplomației și a artei de a guverna, făurită în secole de navigare printre echilibre de putere schimbătoare pe întinsul mai multor continente.
Turcia nu își poate permite să rămînă pasivă. Pentru a evita să fie marginalizată, ea trebuie să continue recalibrarea strategică, începînd cu trei pași urgenți. În primul rînd, Turcia ar trebui să formeze un bloc de țări care împărtășesc aceleași idei în cadrul NATO prin inițierea de discuții cu alți membri excluși de la summit-ul de la Casa Albă despre Ucraina, precum Polonia, Norvegia, Suedia și statele baltice. Prin crearea unui forum alternativ de coordonare strategică, Turcia ar putea insufla echilibrul atît de necesar în dinamica internă a NATO.
În al doilea rînd, Turcia ar trebui să fie vîrful de lance al creării unui cadru consultativ care să reunească statele de la Marea Neagră precum România, Bulgaria, Georgia și Moldova, consolidînd în același timp comunicarea directă cu Ucraina și Rusia. Revitalizarea unor inițiative precum Forța Navală a Mării Negre (BLACKSEAFOR) și Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră (BSEC) – instituții care au întărit cîndva stabilitatea de după Războiul Rece – ar putea încuraja un dialog constructiv între toți actorii regionali, inclusiv Rusia și Ucraina.
În al treilea rînd, Turcia trebuie să își revendice poziția strategică centrală, arătînd clar SUA și Uniunii Europene că nu este un avanpost pasiv din Orientul Mijlociu, ci o mare putere eurasiatică. Acest lucru necesită o poziție diplomatică mult mai fermă.
Imaginea din Biroul Oval cu Trump flancat de liderii europeni nu a fost doar o ședință foto. A fost un instantaneu al vidului de autoritate european, al dezechilibrului intern al NATO și al marginalizării Turciei. Factorii de decizie politică din Europa și Turcia trebuie să țină cont de mesajul acestei imagini: dacă nu acționează rapid și decisiv, noua ordine mondială va fi negociată nu numai fără ei, dar și în detrimentul lor.
Ahmet Davutoglu a fost prim-ministru (2014-2016) și ministru de Externe (2009-2014) al Turciei.
Copyright: Project Syndicate, 2025
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
