Alexandre Makarovitsch este un pictor ale cărui lucrări sînt expresia fără echivoc a unui proces atent, deliberat și profund intuitiv. Pictura lui se construiește din straturi succesive de culoare, aleasă în funcție de echilibrul compozițional. Albastrul apare frecvent, uneori împreună cu ocru sau cu roșu. Compozițiile sînt clare, iar suprafețele pe care se desfășoară sînt controlate arhitectural. Texturile rămîn vizibile și construiesc un sistem de comunicare care lasă loc interpretării, fără a impune o semnificație unică ce trebuie descoperită cu necesitate. Eliberat de presiunea decriptării sensului unor titluri precise, privitorul are ocazia unei interacțiuni calme, pline de afabilitate, aidoma artistului, pe care am avut plăcerea să îl întîlnesc personal și căruia i-am solicitat un scurt interviu, cu ocazia expoziției organizate în spațiul luminos și neutru al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Printre „Meandre”, „Conexiuni”, „Contraste”, „Contrapuncte” și „Emergențe”, pentru a numi doar cîteva dintre ciclurile de lucrări așezate pe simeze, s-a articulat un dialog fertil între căutările formale recente ale autorului și interesul studenților pentru o plastică ce se sprijină pe disciplină și pe o cercetare constantă a relației dintre suprafață și profunzime. Prezența autorului în spațiul expozițional, pe toată durata evenimentului, a avut darul de a deschide și a face posibilă o comunicare de care studenții au nevoie atît pentru a cunoaște în detaliu, cît și pentru a înțelege faptul că a gîndi înseamnă a face, iar desenul și pictura sînt instrumente de cunoaștere a lumii, nu doar de reprezentare a ei.
Și, într-adevăr, în tablouri se observă elemente vizuale care pot trimite la peisaj urban sau la fragmente de construcție. Aceste indicații nu sînt însă transformate în imagini figurative. Sînt simple repere structurale care stau, cel mai probabil, în ochii privitorului. Picturile nu evocă un spațiu arhitectural, dar pot fi puse în dialog cu un anumit tip de percepție specific profesiei. Makarovitsch folosește geometria cu aceeași atenție cu care un arhitect folosește lumina sau proporția. Lucrările sale solicită un alt tip de concentrare și explică de ce mulți studenți le-au privit cu atenție, cerînd informații artistului și găsind în ele o inspirație pentru propriile demersuri creative. Într-un spațiu dominat de viteză, lucrările lui cer timp de observare, necesar creării unei familiarități vizuale ce facilitează transpunerea privitorului în spațiul picturii. Traseele suprapuse, emergențele picturale reflectă, în egală măsură, amplitudinea căutărilor artistului, dar și libertatea generos oferită de a explora și a formula ipoteze.
Biografia pictorului confirmă această orientare spre metodă. Mediul în care s-a format l-a familiarizat cu rigoarea proiectelor de arhitectură, inginerie avansată și de sistem, acolo unde intuiția se manifestă în cadrul unor legi precise ca gravitația sau algoritmul. Pasionat de pictură din copilărie, Alexandre Makarovitsch a cunoscut mari artiști români și a activat în cercurile lor, iar educația artistică i-a oferit instrumente teoretice și tehnice, fără a-i stinge curiozitatea explorării lumii și sinelui prin ordine vizuală și grafică. Fin cunoscător al artei și admirator necondiționat al mișcării artistice de la Bauhaus, cristalizate în jurul artiștilor-artizani-pedagogi Johannes Itten, Josef Albers, László Moholy-Nagy, printre alții, Makarovitsch continuă procesele de creație non-narativă, bazate pe ordine compozițională și un mod de lucru calculat, aidoma structurii unei clădiri. În picturile lui putem identifica urme inefabile ale locurilor în care a trăit, aidoma unor insule care apar sau se scufundă într-un inconștient fixat prin culoare. Nu sînt însă marcaje biografice directe, ci morfeme de memorie vizuală, constituite prin suprapunerea atentă a straturilor de culoare și punctate de pauze deliberate care dau sens și ritm unei intuiții artistice spontane și eliberate de constrîngeri. Această combinație între control și libertate face parte din metoda pictorului și se regăsește în majoritatea lucrărilor sale.
Expoziția organizată la UAUIM a arătat o pictură care se construiește dintr-o consecvență definitorie pentru maturitatea profesională a artistului și care explică interesul generat de lucrările sale printre studenții care au simțit caracterul arhitectural al lucrărilor, la nivelul compoziției, culorilor, titlurilor. Iar pentru curatori și organizatori, ca și pentru artistul însuși, succesul de care lucrările s-au bucurat printre studenți și publicul larg reprezintă confirmarea faptului că arhitectura și pictura își continuă dialogul în contemporaneitate, oferindu-și reciproc inspirație și metodă.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
