Îmi pare rău să văd cum reformele Guvernului Bolojan se tot amînă, se tot diluează, se tot îndepărtează. Numărăm la pachete – 1, 2, 3 – și cam atît. Am impresia că prim-ministrul și oamenii lui sînt rătăciți într-o pădure ca-n povești, dintr-aceea acoperită de cețuri, plină de voci și vedenii, și sînt tot mai obosiți de mersul prin noroaie tot mai adînci. Poate că ar trebui să revină la o reconsiderare fundamentală a ceea ce înseamnă reformă.
Se spune de mult timp că esența înțelepciunii este să poți face, succesiv, o serie de distincții: mai întîi, între ceea ce se poate schimba și ceea ce nu se poate schimba, apoi, dintre cele ce se pot schimba, între ceea ce poți schimba tu și ceea ce îți este peste putință să schimbi și, în fine, între cele pe care le poți schimba, să discerni între schimbarea în bine și schimbarea în rău, pentru a o înfăptui mereu pe prima. Există rugăciuni anume în acest sens, dar și aspirații laice, mărturisite în această direcție. Trebuie să recunoaștem că, de cele mai multe ori, acest șir de distincții nu ne iese – treaba e dificilă. Mi-amintesc de o faimoasă anecdotă de la începuturile filozofiei. Se spune că Pitagora l-a uimit într-atît pe tiranul Leon din Flius, încît acesta l-a întrebat: „Ce te consideri că ești, cu cîte știi?”, la care Pitagora a răspuns că e un iubitor de înțelepciune și nu un înțelept, căci înțelepciunea e doar a zeilor și niciodată a oamenilor. Prin urmare, maximumul aspirațiilor oamenilor nu poate fi să fie înțelepți, ci să iubească înțelepciunea. Iubirea, în acest caz, este o formă de adeziune – poate cea mai profundă și durabilă.
Nu cred că există mai bună aplicare a acestei, în sine, înțelepciuni decît în gestionarea treburilor publice, adică în politică. Dintru bun început, e de spus că sînt la fel de nocivi cei care vor să schimbe totul, revoluționarii radicali, și cei care nu vor să schimbe nimic, apărătorii oportuniști ai statu quo-ului. Primii aduc întotdeauna dezastrul, cei din urmă aduc întotdeauna falimentul.
Să-i privim de-aproape pe cei care vor să schimbe totul. Comunismul și nazismul sînt produse tipice ale acestui gen de gîndire. Firește, nimeni nu se simte comunist sau nazist, dar foarte mulți sînt cei care, dacă ar veni pentru noi o năpastă de genul acesta, ar susține cu toată convingerea un asemenea regim. Cu nazismul și cu comunismul este cam cum e cu prostia – nimeni nu se crede prost, dar lumea e plină de proști. Așadar, e plin cuprinsul de revoluționari care vor să schimbe lumea. Firește, fiecare după cum îi trece prin cap și, poate, asta ne salvează adesea de elanul lor. Atîtea capete de activiști care schimbă lumea înseamnă tot atîtea planuri de schimbare a lumii, pentru că fiecare are planul lui. Astfel, adepții schimbării lumii se neutralizează cumva reciproc și lumea merge, cu tot cu ei, după un plan care nu e al nimănui.
Acum, să ne uităm spre oportuniști, spre cei care au prins o situație favorabilă, un aranjament de moment pe care îl speculează și nu mai vor să schimbe nimic. Ei sînt oamenii conjuncturii – adică oameni de conjunctură. Cei care nu vor să schimbe nimic nu sînt deloc pasivi. Ei acționează cu tot atîta îndîrjire precum activiștii schimbării, dar împotriva oricărei schimbări. Cei mai mulți dintre ei, activiști ai băltirii, apărători viguroși ai mersului în cerc, sînt astăzi la putere în România. Oameni care au prosperat dintr-un sistem economico-politic așezat anapoda, vicios, și care nu vor să-l schimbe pentru nimic în lume sînt – ce ironie! – chemați să îl reformeze. Ei sînt artiștii schimbărilor false, ei sînt oamenii marelui nimic, cei care trag foloase uriașe dacă ne învîrtim toți în jurul cozii.
Ca să înțelegi exact ce poți face și ce nu poți face, ai nevoie de o bună așezare pe cel puțin două coordonate: una de conjunctură și alta de lungă sau foarte lungă durată. Pe cea de conjunctură, omul politic o percepe imediat, dacă e cît de cît înzestrat pentru politică înțelege repede unde se poziționează. Dacă știe bine ce vrea să facă și citește corect terenul, adică evaluează corect sprijinul și opoziția la ceea ce vrea să facă, omul politic găsește coordonata de conjunctură perfectă. Pentru a găsi, însă, coordonata de lungă durată care îl favorizează, omul politic trebuie să aibă ceva cultură: să știe – bine, nu binișor! – istorie, să înțeleagă dinamica de termen lung a structurilor politice, să fie solid informat despre specificul național și despre particularități psiho-sociale.
În treacăt fie spus, mi se pare foarte periculoasă ascensiunea politicienilor inculți; sînt din ce în ce mai mulți și ajung în funcții din ce în ce mai influente. Probabil că cel mai flagrant exemplu de politician incult de mare succes este Donald Trump. Tot el este și cel mai bun exemplu pentru efectele nocive pe care incultura le poate produce în politică. Omul răvășește planeta cu puseuri egomane (asta încă nu ar fi dezastruos, ci doar nedezirabil) și inculte (asta are potențialul de a produce dezastre). Trump operează în balansul de putere între Europa și Rusia fără să știe aproape nimic despre Europa și Rusia. Pentru el, ambele sînt terenuri numai bune de dezvoltări imobiliare. Trump refuză cu aroganță să învețe lucrurile esențiale despre lunga tradiție a relației transatlantice și despre gîndirea geo-politică a Rusiei. Așa se face că Trump, poate bine așezat pe coordonata conjuncturii, e inevitabil prost plasat pe coordonata duratei lungi și nu poate discerne între ceea ce poate schimba și ceea ce nu poate schimba.
Revin ușor la realitatea politică românească după această paranteză, pentru că, vai, printre politicienii noștri Donald Trump are un mare succes. Mulți politicieni români îl admiră, unii chiar îl imită. Trec peste prostul gust de a pune în cap o șapcă de baseball cînd porți costum sau palton de stofă fină. Nu doar la acest gen de imitație mă refer, ci la un anumit gen de comportament politic. Blamez cu deosebire partidele parlamentare, PSD, PNL, USR, UDMR (de la AUR și POT nu am pretenții), pentru că au făcut din incultura politică și din ignoranța golănească veritabile criterii de selecție. Nu e de vină poporul pentru ce alege, înainte de orice sînt de vină partidele pentru ceea ce îi dau de ales. Eșecul politic al României, care acum e atît de grav că amenință însăși ciudata noastră democrație, cîtă e, este un eșec cultural. Mîndră de ceea ce este, ignoranța a învins în România!
