Am făcut următoarea experiență, destul de simplă azi, datorită tehnologiei: am ascultat fragmente din simfonii celebre de Beethoven cîntate de cîțiva mari dirijori, încercînd să compar interpretările. Recunosc că e o încercare de amator, mai ales că n-am ureche muzicală și nu mă pricep deloc la muzică, tehnic vorbind. În plus, e clar că nici înregistrările nu redau fidel un fenomen muzical dintr-o sală de concert, așa cum, de altfel, chiar Sergiu Celibidache a încercat să explice o viață întreagă. Deci experimentul amintit e foarte aproximativ. Și în asemenea condiții, însă, impresia mea e că interpretările lui Celibidache au ceva cu totul aparte. Cele ale lui Wilhelm Furtwängler, de pildă, sună foarte germanic, te fac să te gîndești la funcționarea perfectă a unui motor de Mercedes, dacă îmi e permisă o asemenea comparație trivială, iar cele dirijate de Herbert von Karajan au parcă o anume strălucire superficială. La Celibidache, tempoul e mai lent, dar totul e luminos și distinct. E ca o apă limpede. Profunzimile se văd mai clar, trecute parcă printr-un filtru (spiritual, evident), iar nuanțele nu se pierd niciodată în tumultul general. Ierarhizările la un asemenea nivel poate că nici nu ar trebui făcute. E ca și cum ai încerca să-i compari pe Messi, Maradona și Pelé (e o analogie riscantă cu fotbalul, dar știu că, în tinerețe, Sergiu Celibidache era pasionat de muzică și de fotbal, deopotrivă). Totuși, cei care au afirmat că Celibidache ar fi fost cel mai bun dirijor din lume au cu siguranță și unele argumente obiective. Deși n-a avut chiar o faimă pe măsura valorii, a fost, în orice caz, printre cei mai buni, iar în unele privințe, probabil că i-a depășit pe toți.
Personalitatea lui e azi din nou în atenția publicului datorită filmului Cravata galbenă, regizat chiar de fiul său, și a cărții istoricului Stejărel Olaru intitulate Spațiul Celibidache. Am fost martor la celebrele repetiții cu public pe care Celibidache le-a susținut la Ateneu, în 1979, și spectator la unul dintre concertele pe care le-a oferit publicului românesc în primele săptămîni de după Revoluție. Repetițiile mi s-au imprimat în minte ca niște lecții formidabile care transcendeau muzica propriu-zisă, iar concertul din februarie 1990, în Ateneul păzit de parașutiști, mi s-a părut un moment de-a dreptul istoric prin care Celibidache a închis într-un fel un cerc, după debutul din 1945, la pupitrul Filarmonicii unui Berlin complet distrus de bombardamente. Așadar, cînd se vorbește de Celibidache, nu pot sta deoparte. Încep cu cartea.
Seriozitatea cu care Stejărel Olaru s-a documentat și a scris-o mi se pare în acord cu personalitatea de care se ocupă. Biografia propriu-zisă a dirijorului, probabil nu ușor de acoperit, dat fiind că mare parte din viața și activitatea lui s-au desfășurat prin mai toată lumea, e completată de o cercetare minuțioasă a felului în care autoritățile din România se raportau la el și a planurilor pe care Securitatea le urzea în ce-l privea. Dincolo de presa și mărturiile vremii, autorul a studiat, cu priceperea-i știută, dosarele fostei Securități. Rezultatul nu e doar o poveste a operațiunilor lansate de regim pentru a profita politico-propagandistic de pe urma notorietății internaționale a lui Celibidache, ci și o adevărată radiografie a lumii muzicale și culturale din România comunistă. Devoalarea toxicității acesteia și a amplorii infiltrării Securității în rîndurile ei sînt de-a dreptul șocante.
În partea finală, autorul nu ezită să intre și în profunzimile artei lui Celibidache. Explică esența acesteia și legătura între viziunea asupra muzicii și credințele filosofice pe care dirijorul le avea. Citează și sintetizează nenumărate păreri ale instrumentiștilor care au lucrat cu el, ale criticilor, muzicologilor și celor care l-au cunoscut îndeaproape. Din parcurgerea cărții lui Stejărel Olaru, cititorul iese îmbogățit.
Filmul lui Serge Ioan Celebidachi redă aceeași poveste de viață, insistînd mai mult, cum era și de așteptat, pe latura umană și emoțională. E un film biografic oarecum clasic, care, deja se știe, a beneficiat de un buget record și de o distribuție cum poate n-a mai avut vreun film produs în România. Producția a durat nu mai puțin de șapte ani, s-a muncit din greu la el. E un film care trebuia făcut. Am citit și critici virulente, cum că e plin de clișee și că ar face deservicii chiar artei lui Sergiu Celibidache. Depinde și ce fel de așteptări ai de la un astfel de film. Nu de alta, dar am auzit și persoane dezamăgite în sens contrar – anume, că filmul nu e destul de „hollywoodian”, că e prea serios. Dar chiar regizorul a explicat că s-a retras dintr-un proiect de la Hollywood pentru ca întreaga poveste să nu capete o latură prea comercială.
Pe de altă parte, nu ne putem aștepta ca orice film despre un mare muzician să fie precum Amadeus de Milos Forman. E improbabil ca un film biografic despre un mare artist să fie, la rîndu-i, un film de artă. În orice caz, Cravata galbenă nu se dorește a fi despre arta lui Celibidache, ci despre viața lui Celibidache. Am auzit-o pe soția dirijorului, Ioana Celibidache, spunînd la o emisiune a lui Iosif Sava că soțul ei era un om tandru și care știa să se bucure de viață. Știu că sarcasmul lui binecunoscut era completat și de umor. Și e adevărat că laturile astea nu apar în film. Dirijorul avea însă o personalitate atît de complexă și neobișnuită, încît nici un actor n-ar putea probabil s-o exprime. Filmul poate să exploateze doar anumite laturi. E la fel ca povestea cu înregistrările muzicale, despre care Celibidache spunea că nu pot reda nici pe departe realitatea unui concert din sală. Nici filmul nu poate reproduce realitatea unui artist, mai ales a unuia de o asemenea anvergură, a cărui umbră apasă greu. Dovadă sînt imaginile de arhivă de la final, cu Celibidache însuși dirijînd. Intensitatea gesturilor, a privirii și a trăirilor autentice surprinse acolo nu poate fi jucată nici chiar de un John Malkovich.
