Am evocat de mai multe ori productivitatea sufixului -bil în româna actuală, capacitatea sa de a forma, de la cele mai diverse verbe, cuvinte noi. Acestea pot fi creații colocviale, adesea efemere (iubibil, mîncabil, băubil, alergabil, răsfățabil, pozabil etc.), dar care dovedesc ușurința cu care vorbitorii de azi aplică tiparul de derivare. Sufixul este destul de nou: e un produs al secolului al XIX-lea, apărut în conformitate cu tendințele mai generale de modernizare a limbii, prin preluare din latină și din limbile romanice. Intrat mai întîi în limbă prin cuvinte împrumutate din franceză, italiană și latină, sufixul a început destul de repede să se aplice unor baze lexicale românești, impunîndu-se cu o formă (-bil) mai apropiată de italiană (-bile) decît de franceză (-ble). Istoria sa este interesantă și pentru că ilustrează schimbarea percepțiilor și a atitudinilor vorbitorilor și mai ales a specialiștilor față de inovațiile lingvistice. Adesea contemporanii noștri au impresia că instabilitatea, dificultatea de adaptare, moda lingvistică și iritarea față de ea țin doar de prezent, în timp ce trecutul e stabil, pentru că ar fi urmat un traseu inevitabil, orientat către un rezultat clar. Dacă investigăm atent textele mai vechi, descoperim însă numeroase dispute lingvistice și argumentele lor contradictorii.
Gramaticile vechi nu cuprindeau totdeauna capitole despre formarea cuvintelor, dar existau și unele excepții. De exemplu, Gheorghe Săulescu, în Gramatica românească din 1833, menționa sufixul neologic -bil, ilustrîndu-l prin cuvinte împrumutate, adaptate și cu structura analizabilă – soțiabil, memorabil, notabil –, dar și prin cuvinte formate în mod clar în română (eventual prin calc): însemnabil, vindecabil. Tot în prima jumătate a secolului al XX-lea, Ion Heliade Rădulescu (Paralelism între limba rumână și italiană, I, 1840) descria sensul sufixului: „cel ce însemnează capacitate și se analizează cu putincios, bun, priimitor de...; cum: simțire – simțibil, mutare – mutabil (priimitor, putincios de a se muta” (p. 60).
Nu toată lumea era însă dispusă să accepte introducerea sufixului -bil în limba română. Timotei Cipariu, unul dintre cei mai importanți filologi români ai epocii, se arăta cu totul nefavorabil sufixului, în articolele sale publicate în revista Organul luminărei în anii 1847-1848, reluate în volumul Principie de limbă și de scriptură (1866): „Noi totdeauna simțirăm oarecare antipatie asupra unor forme curat latine și curat neromânești, mai ales când s-au aplecat la cuvinte românești. Așa, văzurăm cu greață terminațiunea latină -bilis, nu numai în abominabil, confortabil, ci încă și mai mult în aflabil, simțibil și alte asemenea, cu carele până astăzi nu ne-am putut împăca de mulți ani” (Opere, II, 1987, p. 9).
Alți oameni de cultură din epocă, în primul rînd Aron Pumnul și adepții săi, care propuneau „românizarea” formelor noi, au adaptat sufixul -bil în forma -văr (scrisă și -ver). Aceasta rezulta dintr-un proces de reconstrucție, indicînd de fapt cum s-ar fi transformat -bilis dacă ar fi fost un sufix moștenit, aplicîndu-i-se regulile fonetice ale trecerii, în decursul secolelor, de la formele latine la cele românești. Aron Pumnul folosea curent forme în -văr: „Căștigul ce răsare de-aici pentru uşurătatea în căștigăciunea și iutea cumunicăciune a sciințelor și a desvoltăciunii spiretuale este necălculavăr și necumputavăr” (Aron Pumnul, volum publicat de I.C. Sbiera în 1889, p. 256), unde necalculavăr este un concurent eșuat al neologismului incalculabil, iar necumputavăr însemna, foarte probabil, nenumărabil. Propunerile curentului „pumnist” au fost ironizate de contemporani și s-au dovedit efemere, chiar dacă unii autori, mai ales din Transilvania, preluaseră ideea și modelele: găsim stimaver (stimabil) în Gazeta Transilvaniei – „Ecs. Sa d. președinte Popp a petrecut dimpreună cu stimavera sa familie pana la 4 oare” (1869) – sau în Telegraful român – „Al stimaver DVoastre stimătoriu” (1885).
În fine, în textele românești din secolul al XIX-lea circula și o altă variantă a lui -bil, respectiv -bile, prin care adjectivul era încadrat în tiparul cu două forme, cu singularul în -e și pluralul în -i. Era tiparul recomandat de August Treboniu Laurian, care ilustra sufixul (în Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae, 1840) prin cuvinte ca amabile, lăudabile, stabile, probabile, mirabile, flebile, delebile, nobile” etc. (p. 198); îl regăsim și în presa vremii: „lovitură simțibile” (Gazeta Transilvaniei, 1852).
Istoria celor mai simple și mai familiare forme e adesea mai complicată decît ne închipuim.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto Timotei Cipariu: Wikimedia Commons
