Un cuvînt a cărui istorie (recentă) se poate reconstitui cu destulă ușurință este colocvialul găselniță. Definiția sa în dicționarele actuale este fie limitată la un domeniu destul de restrîns – „situație de efect găsită și exploatată de cineva (într-o operă literară, de critică etc.)”, în DEX –, fie mai largă și cam vagă, ca în Micul dicționar academic (MDA): „aspect al realității observat de cineva și evocat pentru efect într-o conversație sau într-un text scris”. Cuvîntul este explicat în cele două dicționare ca derivat din verbul a găsi, cu sufixul -elniță. Micul dicționar academic îi indică drept primă atestare apariția în DEX, unde termenul fusese într-adevăr înregistrat încă de la prima ediție, din 1975. Derivatul este omonim cu mai vechiul substantiv găselniță, denumire pentru un „fluture mic, de culoare roșie-cenușie cu cercuri albe, ale cărui larve rod fagurii de miere; molia-stupilor (Galleria mellonella)” (DEX). Denumirea insectei (și mai ales a omizilor ei) este împrumutată din bulgară, cu o modificare a finalei -eniță, prin contaminare cu derivatele cu sufixul -elniță.
Cuvîntul a fost semnalat în perioada interbelică, într-un scurt articol de cultivare a limbii semnat de G. Reviga (pseudonimul lui Alexandru Graur). Lingvistul explica originea noii creații lexicale și îi critica modul de formare: „În publicistica românească încearcă să-și facă loc cuvîntul găselniță, pentru a traduce franțuzescul trouvaille. Cuvîntul acesta din mai multe motive este rău făcut. Întîi, pentru că sufixul -elniță începe să aibă un sens peiorativ (vezi bunăoară crăpelniță pentru «mîncare»). Al doilea, pentru că rostul lui este să formeze «nume de instrument»: șurubelniță este «instrumentul cu care se înșurubează». În fine, lucrul cel mai grav, cuvîntul găselniță există de mai înainte în românește (împrumutat din bulgară), dar cu un înțeles cu totul deosebit, anume acela de «omidă». Așadar, cînd spunem că un scriitor are găselnițe fericite, afirmăm că are «omizi». Soluția este: ori să adoptăm pe truvai în românește, ori să-l redăm printr-o perifrază. Iar dacă e nevoie să formăm un cuvînt în românește, el trebuie ales mai bine decît găselniță” (text din Adevărul, 1.06.1935, reprodus după versiunea cu minime modificări din volumul Puțină gramatică, 1987, pp. 166-167).
Observațiile lui Alexandru Graur asupra sursei și a datei de apariție a cuvîntului sînt confirmate de textele jurnalistice ale epocii, ușor de parcurs astăzi în bibliotecile și bazele de date electronice. Cuvîntul găselniță – cu sensul „idee, soluție ingenioasă” – apare în scris în presa interbelică, imediat după război: „«Don Juana», precum arată terminația, e o specie de femeie și noua găselniță de termen e chiar titlul pe care l-a dat Prévost ultimului său roman” (Flacăra, 30.06.1922). Termenul a fost folosit, ca echivalent pentru fr. trouvaille („idee, descoperire, invenție ingenioasă”) mai întîi în critica literară, ba chiar i se poate identifica un posibil creator, în persoana scriitorului Nicolae Davidescu, în ale cărui cronici apare de mai multe ori: „Poezia lui rămîne astfel în cadrul unei eleganțe reci, statuare pe alocuri, cu prețioase găselnițe de adjective, de atribute și cu cochete întorsături de frază” (Flacăra, 15.09.1922, despre D. Anghel); „o literatură de adînci intuiții și de scăpărătoare găselnițe” (Flacăra, 27.10.1922, despre A Maniu); „d-na Voroneanu a izbutit să ne impună toate găselnițele d-sale” (Universul literar, 26.02.1928). În orice caz, contemporanii legau cuvîntul de numele lui Davidescu, evocat cu ironie: „un adevărat trouvaille (o «găselniţă»,– cum ar spune d. Davidescu, – dacă acest cuvînt n-ar fi numele unui vierme al stupilor!)” (M. Sevastos, în Viața Românească, 11, 1922); „Cît privește pe găselnițe pentru «trouvailles»-uri, noi îl ştiam întrebuinţat de d. N. Davidescu” (Perpessicius, în Cuvîntul, 28.04.1928); „«găselniţa» lui Davidescu” (Ș. Cioculescu, în Adevărul, 30.01.1932).
În ciuda ironiilor contemporanilor și a argumentelor lingvistice de respingere a sa, cuvîntul s-a impus. A fost folosit tot mai des și a trecut din sfera criticii literare în cea a sportului, a politicii, a vieții cotidiene: „cea mai bună «găselniță» a selecționerului” (prosport.ro); „Pomi la ghiveci, o nouă găselniță a horticultorilor” (stirileprotv.ro); „recensămîntul animalelor, nouă găselniță” (stiri.botosani.ro); „noua «găselniță» a cercetătorilor” (digi24.ro). Derivarea cu sufixul -elniță (detașat din cuvinte vechi de origine slavă, precum cădelniță sau cristelniță, și prezent în șurubelniță, urechelniță, scrumelniță, crăpelniță etc.) i-a asigurat cuvîntului o „autohtonizare” rapidă, cu efect pitoresc, dar i-a adăugat și o notă ironică, adesea chiar sarcastică. Găselnița este o inovație privită cu oarecare scepticism sau chiar cu adversitate: „O nouă găselniță a birocrației” (evz.ro); „doar o găselniță a primăriilor pentru a mai stoarce bani” (debanat.ro); „o găselniță pentru sifonarea banilor la vedere” (ziare.com); „noua găselniță a infractorilor” (stiripesurse.ro).
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto Galleria Mellonella: Wikimedia Commons
