Argotismul harneală a căpătat o mare vizibilitate în ultimele săptămîni, după ce a fost folosit de gazda unei dezbateri online pentru a caracteriza atitudinea candidatului neprezentat. Episodul a determinat apariția mai multor articole și comentarii; a fost invitat chiar și ChatGPT să explice sensul termenului. Platforma dexonline.ro l-a desemnat, în urma numeroaselor căutări din ultimele zile de campanie electorală, „cuvîntul lunii”. Dexonline oferă cititorilor definiția din a doua ediție (din 2007) a Dicționarului de argou al lui George Volceanov, unde cuvîntul este descris ca aparținînd argoului carceral, cu două sensuri: „ironie, batjocură; glumă proastă” și „simularea îmbolnăvirii în vederea sustragerii de la îndeplinirea unei sarcini”; tot acolo este consemnată și locuțiunea la harneală – „în mod neserios; în mod voit confuz”.
Cuvîntul fusese înregistrat mai întîi de Nina Croitoru Bobîrniche, în Dicționarul de argou (1996), cu explicația „simularea unei boli pentru a se sustrage de la îndeplinirea unei sarcini; vrăjeală”; la scurt timp după aceea a apărut și în Dicționarul de argou și expresii familiare ale limbii române (1998) de Anca și George Volceanov, cu sensul „ironie, batjocură; glumă proastă”. În Argoul școlar (2020) de Petru Tomegea, explicația, mai apropiată de uzul lărgit actual, este redactată nesistematic, prin acumulare discontinuă de echivalente familiar-argotice: „(la) mișto, ironie, la plesneală, se așteaptă fraierul care să pună botul, neserios, de încercare, bășcălie, șmecherie”. Toate aceste explicații (care se reiau și se completează de la un dicționar la altul) au în comun ideea de simulare, înșelare și neseriozitate.
Harneală pare a fi o inovație destul de recentă, de negăsit în studiile mai vechi despre argoul românesc și în literatura argotizantă. Substantivul a început să apară sporadic în presă în urmă cu aproape trei decenii, mai ales în locuțiunea adverbială la harneală: „la nimereală, sau, vorba lui «Chioru», la «harneală»” (Evenimentul zilei, 8.08.1997). Expresia intră în serie cu alte locuțiuni colocvial-argotice cu structură asemănătoare: la plezneală, la mișto, la derută etc. Sensurile locuțiunii sînt alunecoase, depinzînd mult de context („la întîmplare”, „în mod neserios”, „în mod înșelător, mincinos”): „ne socializam pe bune, nu la harneală” (Jurnalul național, 18.05.2006); „«îl iubești?» «Nu, nu-l iubesc, dar stau cu el așa, la harneal㻓 (Jurnalul național, 24.12.2007); „să le mai și promiți – chiar și la harneală! – că îi rezolvi cu eliberarea” (Kamikaze, 25.06.2014) etc. Din cînd în cînd presa consemnează și explicații: „Caterincă egal, în limbajul de argou, mișto, plezneală, harneală, cioacă” (Jurnalul național, 9.10.2009); „la harneală – la «mișto», în bătaie de joc” (Evenimentul zilei, 11.03.2000).
E foarte posibil ca harneală să fi provenit, așa cum o sugerează dicționarele citate, din argoul interlop și al închisorilor. Absența din surse mai vechi și circulația sa inițială în medii marginale sugerează o posibilă origine în limba romani, din care provin mulți alți termeni argotici. Strict din punctul de vedere al formei este destul de la îndemînă un etimon din limba romani; din păcate, trebuie spus de la început că acesta ridică mari probleme în ceea ce privește posibila explicație semantică. În romani există adjectivul masculin harno, cu femininul harni (ambele accentuate pe vocala finală), cu sensul „scurt”. Cuvîntul este prezent în aproape toate dicționarele de romani (în sisteme variate de transcriere a consoanei inițiale: xarno, charno). Multe glosare și dicționare înregistrează și derivate ale cuvîntului, în primul rînd verbul harnearau „(eu) scurtez” (C.J. Popp Serboianu, Les Tsiganes, 1930; G. Potra, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, 1939), respectiv harnearel „(el) scurtează” (Erwin Kraushofer, RMR – Dicționar rromani – român – german, 2023). Am ales aici, pentru o mai ușoară înțelegere, transcrieri apropiate de ortografia românească; în alte sisteme, formele verbale apar ca xarnăráw (Gheorghe Sarău, Mic dicționar rom-român, 1992), xarnărel (Gheorghe Sarău, Alexandra Vidrașcu, Dicționar trilingv rrom – român – englez, 2019), xarnyarel (Ronald Lee, Romani Dictionary: Kalderash – English, 2010) etc. Alte derivate sînt adverbul harnes, „pe scurt”, și substantivul nume de acțiune harnearipe(n), „scurtare”. De la aceste forme se putea obține un derivat cu sufixul românesc -eală, foarte frecvent în limbajul popular și în cel argotic. Și alte cuvinte argotice par formate direct de la rădăcini din romani, cu același sufix: hohaveală, „minciună”, hohaiseală, „escrocherie”, hîndeală, „închisoare” etc.
Cum se poate trece de la „scurtare” la „păcăleală, înșelătorie”? E greu de dat un răspuns. Instabilitatea semantică este mare în oralitate și poate fi sporită de neînțelegerea exactă a cuvintelor din limba romani, atunci cînd acestea trec în vorbirea argotizanților români cu sensuri aproximate, deduse din context. E posibil să se fi pornit de la replici care tăiau vorbăria înșelătoare (ca imperativul harnear, „scurtează!”)?. O altă ipoteză s-ar baza pe faptul că dicționarul lui Ronald Lee consemnează mai multe sensuri ale verbului xarnyarel: acesta ar însemna „a scurta”, dar și „a diminua” sau „a (se) umili”. Să fi pornit totul de la descrierea unei infirmități sau autoumiliri prefăcute, înșelătoare, ironice? De la intenția de „a te face mic” pentru a te ascunde și a scăpa de obligații neplăcute? Sau poate că nu harno și harnearel sînt cheia explicației etimologice?
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
