Scris în numele vieții, însă dinspre finitudinea morții, romanul Laurei T. Ilea N-am chef să mor (apărut la Editura Cartier, în 2025) este o conjurare a forțelor narative pentru a-și scoate moartea din minte, din carnea și din oasele minții, de fapt, filtrul corporal de percepție fiind copleșitor. Căci moartea tatălui se află în centrul vertijurilor nomade ale jurnalistei Anne Legendre, prăbușind vîrful halucinogen al nemuririi, pe fondul ascensiunii ratate chiar de agonia paternă pe Machu Picchu, în abis psihic pietrificat; strivită de colosul de piatră neagră interioară, vocea care delirează incantatoriu refrenul „n-am chef să mor” este chiar forța de refracție a vieții în oglinda de onix a morții, refren biologic și fizic exasperat. Intersectîndu-se cu nomadismul lumii contemporane (marea migrație de coduri, culturi, ideologii etc.), nomadismul protagonistei (un palimpsest de nomadisme: psihic, erotic, senzorial, cultural, social, ideologic), permanent infuzat de pînza freatică a morții, generează un seism problematizant sub suprafața vitalistă a nomadismului postmodern, proiectînd o imagine ambivalentă, efervescentă și agonală deopotrivă, voluptuoasă și melancolică.
„Cu ochii încleștați pe teritoriul morții” (Ilea, 2025: 72), așadar, deteritorializările nomade (în sens deleuzian-guattarian) aruncă granițe imprevizibile între sine și celălalt, între o femeie exploratoare și seria bărbaților din viața sa (fiul, soțul absent, iubiții), între identitatea strămoșilor proprii și alteritatea „strămoșilor altora”, ale căror spirite le contactează prin ritualuri necromante peruane, propulsînd viața în pofida tuturor crizelor, suferințelor, limitelor ca singura soluție la cascada de confruntări și probleme. Între „febra galopantă” (ibidem: 71) a nomadismului provocată de evadarea din țara comunistă a tatălui și „febra neagră a morții” (ibidem: 89), care o însoțește mereu pe jurnalista dedicată marginalilor, se instituie o presiune ritualică regeneratoare, de eliberare a instinctului vital în condițiile experimentării morții. De altfel, două falii ale nomadismului se ciocnesc, împrumutîndu-și trăsături fulgurante, și anume un nomadism proiectiv, al „marii frumuseți” visate („o viață făcută numai din nomadism, fără legături, fără greutate” – ibidem: 105) și nomadismul de rezistență sau subzistență secretat „sub semnul morții” (ibidem: 104) printr-o mișcare de centrifugare și transformare. Falii ale psihicului, „marea frumusețe” nomadă descărcată într-o febrilitate erotică, precum aceea din cărțile de joc peruan cu riturile sexualității care proliferau „fecunditatea, pentru a conjura forțele invizibilului, pentru a îmblînzi carnea morții” (ibidem: 71), și goana angoasată spre viață se întîlnesc în punctul convergenței Eros-Thanatos atins în cursul unor acuplări orgiastice, „moment precis de juisare neagră” bîntuit de „cadavrul tatălui” (ibidem: 60). De altfel, romanul este secționat într-o jumătate erotică și o jumătate thanatică, primele două capitole explorînd erotismul pînă la apogeul marii inițieri orgasmice („coborîrea în măruntaiele simțurilor” – ibidem: 54), iar ultimele două derulîndu-se „în regatul lui Hades” (ibidem: 90) prin înregistrarea morții tatălui (instalarea rigidității în corp bucată cu bucată și pas cu pas), urmată de încercările contactării spectrale a defunctului prin ritualuri mediumnice; dualitatea marchează și teritoriile romanești, de asemenea, secționate între „patria mea de înhumare” și locurile de peregrinare nomadă (Montréal, SUA, America Latină). Diseminate pretutindeni în text, agonia și „cadavrul tatălui” injectează febra morții în arterele ramificate ale nomadismului, punînd-l în criză, formulînd o implicită interogație radicală asupra rațiunii lumii contemporane.
Din acest punct de vedere, romanul este o agora în care au loc dezbateri intense, politice, ideologice, sociale, poziționarea antagonică a mamei și fiului reflectînd adîncimea seismelor acestei lumi, dificultatea gestionării divergențelor ideatice, generaționale, de tot felul. Impregnată de compasiune pentru eșecurile și suferințele refugiaților, dezmoșteniților, perdanților, traumatizaților, la care se expune sistematic ca jurnalistă, lumea lui Anne Legendre devine cutia de rezonanță a „cruzimii planetare” (ibidem: 11), în timp ce lumea fiului său este una a proiecției pure, survolînd năpăstuirea și neajunsurile; pliate pe polarizările ideologice contemporane, disensiunile dintre mamă și fiu atrag atenția asupra prăpastiei neînțelegerii deschise în plină eră a comunicării și a globalizării. Traversate razant în galopul propriei povești de viață profesională, problemele și problematicile contemporane se revarsă aluvionar de pretutindeni, suscitînd conștientizări, reflecții, provocări ale cunoașterii și autocunoașterii, căutări de soluții, interogări. Făcînd slalom printre dilemele, impasurile existențiale, prin peisajul ideologic complex al epocii actuale, autoarea ne antrenează într-o cursă contracronometru în care alegerile făcute trebuie să slujească, în primul rînd, viața.
Rostit ca o litanie la căpătîiul tatălui agonic, învolburînd tonuri elegiace și incantatorii de exorcizare a morții, developînd într-un vortex de flash-uri nenumăratele fațete ideologice contemporane, cu tensiunile, contradicțiile, conflictele inerente, romanul Laurei T. Ilea este o curajoasă afirmație vitalistă lansată împotriva tuturor nefericirilor și dezastrelor, este o lovitură de maestru al scrisului dată ireconciliabilelor dispute, anxietăți, chiar spaimei în fața finitudinii vieții umane, înregistrată cu o precizie meduzantă și expulzată într-un elan de supraviețuire – N-am chef să mor.
Ilona Duță este lector universitar doctor la Departamentul de Limbi Romanice şi Clasice din cadrul Facultății de Litere, Universitatea din Craiova. Cea mai recentă carte publicată: Lux și agonie în Roma decadentă. Nașterea tragediei în spiritul epocii, Editura Universitaria, Craiova, 2024.
