Cînd eram în liceu, deci cu peste trei decenii în urmă, obișnuiam să mergem în iunie cu corturile în Apuseni, peste douăzeci de adolescenți și un singur adult – dirigintele nostru, profesor de fizică. Vorbim de anii ’90, deci nu aveam telefoane mobile, hărți virtuale ori echipamente tehnice pentru munte. Plecam întotdeauna în seara zilei în care se terminau cursurile (anul școlar dura atunci pînă pe 15 iunie). Motivul principal era să nu apucăm să ne risipim din oraș, la bunici sau cu familiile la mare. Dar conta mult și faptul că prindeam astfel cele mai lungi zile din an pe munte, prielnice drumețiilor și distracției.
După ce m-am mutat în București mi-a fost, o vreme, foarte greu să nu văd munți în zare (sau măcar un deal mai mic). Am dat însă Apusenii pe Vama Veche, unde puteam ajunge în cîteva ore și nu într-o noapte de călătorit cu trenul, cum era în studenție. Cel mai mult îmi plăcea să merg în iunie, chiar dacă apa era încă rece. Prima vizită în Vamă îmi dădea senzația că vara va fi nesfîrșită (și fără teme). În momentul în care trebuia să revin în București și, implicit, la serviciu, mi se părea că ratez un timp care ar trebui să fie al distracției. Mi-a fost dificil să realizez că așa se simte maturizarea: listele cu lucruri de făcut nu se termină niciodată, iar concediile (care nu se mai numesc „vacanțe”) sînt doar cîteva zile, în care te duci deja obosit de toate treburile pe care trebuie să le lași în ordine în urmă și de unde te întorci mai abătut decît ai plecat, fără nici un chef de muncă. Te întrebi dacă verile de altădată nu au fost cumva un miraj, destinația copiilor și a pensionarilor. Copilăria ai lăsat-o în urmă, iar la pensie te temi că nu te va mai ține corpul cum ai dori și nu vei mai fi în stare să te bucuri de plecări.
Din newsletter-ul Mai bine al site-ului PressOne, semnat și trimis în fiecare duminică de jurnalista Bianca Oanea, aflu că sîntem mai mulți cei care jelim sfîrșitul verii, în timp ce ea este încă aici, și visăm la o vară eternă. Articolul „Why you grieve the end of summer before it’s even over“ semnat de Allie Volpe în publicația Vox vine să ne spună că vacanțele școlare și concediile plătite sînt concepte relativ moderne și nu au existat pînă în secolul trecut, iar dorința de a călători întreaga vară (ori în week-end-uri care să includă și ziua de vineri) a apărut mai ales după al Doilea Război Mondial.
Sentimentul de regret cînd ceva se sfîrșește, fie că este vorba de studii, relații, ședere într-un loc sau un anotimp preferat apare la destui oameni. Problema pare a fi o incapacitate de a savura prezentul, sub presiunea gîndului la efemeritatea acestuia. Altfel spus, a nu te bucura de activitățile din vară anticipînd melancolia finalului de sezon. Legat de acest aspect, aflăm din articolul menționat termenul „dampening”, care s-ar traduce prin gîndul că ceva ce ne face fericiți nu va dura ori că nu merităm acel lucru. E o formă de protecție, spun specialiștii, un soi de atenuare a emoțiilor pozitive, o reducere intenționată a însemnătății evenimentelor plăcute tocmai pentru a nu ne simți prea triști cînd acestea se vor încheia. Reversul „dampening”-ului este că acesta ia din bucuria momentului, ne transformă în sabotorii propriei fericiri – or noi ar fi de dorit să fim arhitecții ei. Soluția ar fi realizarea unui plan cu activități pentru întreaga vară, lăsînd și niște zile mai libere pentru reîncărcarea bateriilor, așa încît să trăim cu anticiparea clipelor plăcute pe care le mai avem încă în față. La sfîrșitul verii, vom putea spune că a fost una plină. În plus, ne putem consola cu faptul că a-ți părea rău după ceva ce s-a încheiat – sezon, relație, școală – este o dovadă că a contat pentru tine. Că, toate, au fost lucruri la care ai ținut, importante în drumul tău.
Pe măsură ce trec deceniile de la liceu, verile îmi par a se întinde tot mai puțin. După 15 august, diminețile și serile sînt mai răcoroase, zilele se scurtează palpabil, aproape că-mi vine să-mi iau un penar nou. Cineva spunea că timpul se măsoară în Crăciunuri petrecute cu persoanele iubite, dar eu aș zice că viteza cu care curge nisipul prin clepsidră este dată de veri, niciodată destule, într-o viață de om. Fantezia mea preferată, de cînd am devenit adult, este să am o vacanță de vară care să țină trei luni. Sau, dacă asta nu-i posibil, dat fiind că am o meserie despre care se crede că nu ia pauză, măcar luna iunie să dureze etern.
Credit foto: J. Neven, Flickr
