Săptămîna trecută scriam despre poezie ca despre un exercițiu al încetinirii, despre nevoia de a crea, măcar din cînd în cînd, un spațiu în care limbajul să nu fie forțat să producă imediat sens, rezultate, competențe. Aminteam acele momente rare în care un vers cade bine și nu mai e nevoie de nimic. Dar rămîne o întrebare: ce facem atunci cînd, cu cele mai bune intenții, ajungem să stricăm exact aceste momente? Cînd dorința de a explica, de a ajuta, de a clarifica se transformă într-o formă de presiune asupra textului și asupra elevilor? De aici pornește, de fapt, reflecția de acum.
Mi s-a întîmplat să ies dintr-o oră de literatură cu senzația că am stricat ceva. Nu pentru că elevii n-ar fi înțeles textul, dimpotrivă. Îl înțeleseseră foarte bine. Îl explicasem, îl desfăcusem pe bucăți, matematic, îl analizasem corect, cu grijă. Și totuși, la final, poemul nu mai respira. Rămăsese corect, dar inert. Ca un organism disecat.
Predarea poeziei implică acest risc: să ajungem să explicăm exact ceea ce ar fi trebuit lăsat să funcționeze ca respirație. Școala ne împinge, aproape inevitabil, în această direcție. Programa cere interpretare, competențe, rezultate verificabile. Evaluarea cere claritate, coerență, justificare. Interpretarea devine nu doar un instrument, ci o obligație. Iar obligația, știm bine, nu lasă mult loc pentru ezitare.
La un moment dat, citind un poem de Dan Coman, am avut senzația că textul îmi pune o oglindă în față. „Orice încercare de-a înțelege ce ți se întîmplă e un abuz”, spune poemul. Evident, nu ca program pedagogic și nici ca îndemn la obscurantism. Ci ca simptom. Ca semnal de alarmă. Nu pentru că înțelegerea ar fi greșită, ci pentru că excesul ei poate deveni violent.
Există o formă de interpretare care nu mai luminează textul, ci îl epuizează. O interpretare care, prin reluarea la nesfîrșit a imaginilor și a figurilor ajunge să le sufoce intensitatea. Exact asta spune poemul: privite în slow motion, lucrurile își pierd forța, prezentul se răcește, viața e scoasă din fluxul ei. Și nu e greu să recunoaștem aici o practică didactică familiară: mai explicăm o dată, mai adăugăm o fișă, mai cerem o justificare, pînă cînd textul nu mai are nimic de spus.
Imaginea minții care funcționează „ca un sistem VAR” m-a lovit direct. VAR-ul nu judecă, nu creează sens, nu își asumă riscuri. Verifică. Confirmă sau infirmă o decizie deja luată. În multe ore de literatură, fără să ne dăm seama, ajungem exact aici. Nu mai discutăm sensuri posibile, ci verificăm dacă interpretarea „se susține”. Nu mai riscăm, ci validăm. Mintea elevului nu mai e invitată să gîndească, ci să confirme.
Problema nu e că interpretăm texte. Problema e că ajungem să interpretăm din reflex. Din obligație. Din frică. Frica de a nu „face suficient”, frica de a nu „acoperi materia”, frica de a lăsa lucrurile în suspensie. Dar poezia trăiește exact din această suspensie. Din faptul că nu totul trebuie spus pe loc, clarificat imediat, evaluat pe loc.
Cînd interpretarea devine abuz, nu pentru că e greșită, ci pentru că e excesivă, pierdem tocmai ceea ce voiam să protejăm: întîlnirea vie cu textul. Poezia nu mai e un spațiu al atenției, ci un obiect de control. Un teritoriu care trebuie cucerit, bifat, epuizat.
Poate că una dintre cele mai grele lecții ale predării poeziei este să știi cînd să te oprești. Cînd să lași un vers să rămînă nedezvoltat. Cînd să accepți că nu tot ce poate fi explicat trebuie explicat. Nu e ușor să faci asta într-un sistem care valorizează eficiența, claritatea și rezultatul măsurabil. Dar poate că exact aici se joacă miza reală a predării poeziei.
Nu predăm poezie ca să producem interpretări corecte. Predăm poezie ca să păstrăm deschis un spațiu în care sensul nu e complet automatizat. Un spațiu în care gîndirea nu e doar procedură, iar înțelegerea nu devine constrîngere. Poate că, uneori, cel mai onest gest didactic nu este să mai explicăm o dată, ci să tăcem și să lăsăm textul să lucreze.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
