Există momente în care o revărsare a sentimentelor personale dezvăluie ceva important despre istoria politică. Un astfel de moment a avut loc cînd prim-ministrul italian Giorgia Meloni a răspuns atacurilor președintelui american Donald Trump la adresa Papei Leon al XIV-lea.
Președintele american l-a descris pe papă ca fiind „slab” și „groaznic în materie de politică externă”, înainte de a-și dubla ofensa într-un interviu acordat ziarului italian Corriere della Sera. Meloni a considerat aceste remarci „inacceptabile” și a adăugat o frază care merită citită cu atenție: „Sincer, nu m-aș simți confortabilă într-o societate în care liderii religioși fac ceea ce le spun liderii politici”.
Indiferent că a fost spontană sau premeditată, declarația lui Meloni a sintetizat unul dintre cele mai pregnante principii europene care se pot formula. Pentru a înțelege acest lucru, merită să revizităm un text scris acum 23 de ani, la începutul unei alte rupturi transatlantice epocale.
Era februarie 2003, și în toată Europa milioane de oameni ieșiseră în stradă împotriva războiului din Irak pe care America lui George W. Bush urma să-l lanseze luna următoare. Cu acea ocazie, doi dintre cei mai mari intelectuali publici ai Europei – filosoful german Jürgen Habermas, care a trecut în neființă acum doar o lună, și filosoful franco-algerian Jacques Derrida – au scris împreună un articol intitulat „February 15, or What Binds Europeans Together“ („15 februarie – sau ce îi unește pe europeni”).
Acele demonstrații, scriau ei, ar putea fi comemorate într-o zi ca „un semn al nașterii unei sfere publice europene”. Ceea ce era o intuiție privind posibilitatea ca Europa să devină o entitate politică cu adevărat unită printr-o conștiință comună a valorilor sale, mai degrabă decît doar prin tratate.
Alături de alte trăsături constitutive ale identității europene, Habermas și Derrida s-au concentrat asupra relației dintre stat și religie și asupra modului în care secularismul s-a impus în Europa de-a lungul secolelor de conflicte și compromisuri. Nu există un model unic și uniform, au recunoscut autorii: „În Europa modernă, relația dintre Biserică și stat s-a dezvoltat diferit de o parte și de alta a Pirineilor, diferit la nord și la sud de Alpi, la vest și la est de Rin”.
Și totuși, în cadrul acestei diversități, există un fir comun. Religia, au susținut ei, ocupă „o poziție relativ apolitică” în societatea europeană contemporană. „Poate că avem motive să regretăm această privatizare socială a credinței în alte privințe, dar ea are consecințe dezirabile pentru cultura noastră politică.”
Ar fi greșit să proiectăm mentalitatea lui Trump asupra tuturor americanilor. Statele Unite au o tradiție de separare între Biserică și stat, înrădăcinată în Primul Amendament al Constituției SUA. Această tradiție este vie, iar Trump nu este America.
Comportamentul lui Trump este, totuși, un simptom extrem al unei tendințe pe care Europa a depășit-o de-a lungul istoriei. Într-o referire ușor voalată la America, Habermas și Derrida au observat că, pentru europeni, „este greu de imaginat un președinte care își începe activitatea zilnică cu o rugăciune și care își asociază deciziile politice importante cu o misiune divină”.
Dar Trump nu se mulțumește doar să se roage: el s-a înfățișat într-o imagine mesianică generată de IA, vindecînd bolnavii. El are predicatori care își pun mîinile peste el și îl binecuvîntează la Casa Albă. Acestea sînt manifestări ale unui scurtcircuit civic grav.
Contrastul cu Italia este izbitor. Nici un prim-ministru italian nu și-ar încheia vreodată discursul cu „Dumnezeu să binecuvînteze Italia”, ceea ce este o formulă rituală în SUA. Meloni conduce un guvern de dreapta într-o societate de cultură catolică, unde susținerea Bisericii e încă rîvnită cu ardoare de toate partidele – pentru a cîștiga alegerile sau pentru a-și menține puterea. Și totuși, nici chiar acei italieni, precum Meloni, care își întemeiază o mare parte din identitatea politică pe apărarea „rădăcinilor creștine” ale Occidentului nu ar trece o astfel de linie roșie dictînd o agendă unui lider religios. Acesta nu este un principiu conservator sau progresist: este un principiu european.
Desigur, Meloni nu a lăsat deoparte calculul politic. Faptul că i-a luat apărarea Papei Leon al XIV-lea ar putea tensiona relația sa cu Trump și cu administrația sa de acoliți, lucru pe care îl știa cu siguranță înainte de a vorbi. Dar acest gest ar putea la fel de bine să o ajute pe plan intern, creînd o oarecare distanță față de asocierea sa din ce în ce mai nepopulară cu Trump.
E remarcabil faptul că acest rezultat s-a materializat într-o apologie atît de fermă, chiar dacă involuntară, a valorilor europene. America a jucat întotdeauna un rol în construirea Europei moderne, fie ca susținător ferm al securității europene și al „unei uniuni tot mai strînse”, fie ca o imagine în oglindă. De data aceasta, evenimentele au evoluat atît în sprijinul primului papă american, cît și împotriva unui președinte american capricios. Pesemne că Habermas și Derrida ar fi ezitat cui să-i dea dreptate, dar ar fi dat din cap în semn de aprobare față de Meloni.
Fabrizio Tassinari este director executiv fondator al Școlii de Guvernanță Transnațională a Institutului Universitar European și autorul cărții The Pursuit of Governance: Nordic Dispatches on a New Middle Way (Agenda Publishing, 2021).
Credit foto: Wikimedia Commons
