1. Prietena mea era o fată foarte îngrijită. Mereu se îmbrăca și zîmbea corespunzător, era fata aia liniștită și dichisită care mereu dădea bine în orice context. O fată ca scoasă din cutie sau desprinsă de prin reclame la cumințenie și la bună-creștere. Și acum cînd mă mai întîlnesc întîmplător cu ea, mi-e rușine de mine și de hainele mele. Ea e slim, eu ușor dolofană (ceea ce am urît dintotdeauna), ea e plină de bucle și de fundițe, părul meu stă ca naiba, ea se îmbrăcă în rochițe și fuste care, culmea, îi vin și bine, eu n-am mai purtat o rochie de ani întregi, sînt tot în blugi sau mai nou în niște pantaloni negri din stofă, de madam, și în pulovere și bluze cam hippie despre care îmi dau seama că nu mai cadrează acum, la aproape 50 de ani. Însă dintre noi două eu eram dintotdeauna cea rebelă, cea răzvrătită, cea plină de ambiție și de entuziasm – vreau să fac aia, vreau să scriu ailaltă –, ea era ca un lac adînc, cînd am cunoscut-o, sincer, nu voia cam nimic. Sau voia să aibă o familie și copii. De fapt, cînd am cunoscut-o cred că era deja însărcinată cu primul ei copil, era foarte tînără și nu părea incomodată de asta, atunci un copil mie mi se părea de neconceput. Nici nu mai știu de ce am considerat-o prietenă, era doar o persoană plăcută și oarecum timidă, semăna cu colega mea de bancă din clasa a II-a, cea căreia uneori îi ascundeam linia sau stiloul doar ca să văd cum se înfurie, iar ea nu se înfuria niciodată. Însă prietena mea avea personalitate, pentru că uneori în conversațiile noastre mă surprindeam că o imitam, lungeam vocalele la fel ca ea, îi împrumutam felul de a vorbi, iar asta faci doar cînd vrei să fii pe placul cuiva. Conversațiile astea nu erau profunde, aș zice că mai degrabă erau superficiale, ca multe discuții între femei. Totuși, ne făceam și planuri de viitor, ca orice fete pe la 20 și un pic de ani. Ea nu prea știa ce voia să facă în viață, terminase ASE-ul, lucra într-o corporație și nu-i plăcea economia aia, și-ar fi dorit altceva, mai creativ, eu știam exact ce voiam să fac, începusem să o fac cu un soi de furie disperată. Ea a deraiat în mod pașnic de pe calea inițială și a urmat tot o profesie vocațională, însă mult mai calculat, fără înverșunare ca mine, cu un pas elastic și moale, de pisică. La un moment dat, ar fi trebuit să colaborăm, dar mi-am dat seama că nu va lăsa pe nimeni altcineva în jurul ei să se manifeste în vreun fel, ea va fi vedeta – cu buclele și rochițele ei. M-am retras. Am observat de la distanță niște mici derapaje, dar prietena mea cădea mereu în picioare cu pasul ei elastic de pisică. Cred că a reușit ceea ce și-a propus sau mai degrabă ce nu și-a propus. Eu copii n-am făcut, nu voiam să-i aduc pe lume într-o societate în care să nu am ce să le ofer și să mă sacrific pe mine pentru a-i trimite la facultate în străinătate. N-am spirit de sacrificiu, asta e. De fiecare dată cînd mă întîlnesc cu ea, rar, încă o consider prietena mea. Există o naturalețe în relația noastră sau pur și simplu o potrivire (dar e posibil să fie doar în capul meu), iar eu mă surprind imitînd-o și lungind vocalele.
2. Prietena mea era mai sexy decît mine, trebuie să recunosc asta. Era blondă cu ochi albaștri și avea un corp absolut superb. Moștenire genetică. Eu n-aș fi reușit să ajung la corpul ăla nici cu ani întregi de înfometare și mers la sală, și nici n-am ajuns. Așadar, era normal ca în grupul nostru de fete de liceu ea să fie cea care atrăgea atenția. Mereu. Ceea ce, recunosc, mă sîcîia și mă frustra. Totuși eram cele mai bune prietene, am avut zeci de aventuri împreună în perioada aia și mi-a scris și niște scrisori naive, dar pline de duioșie pe care le-am păstrat și acum, după ce am aruncat toate hîrtiile vechi din casă. Dar nu puteam să o arunc pe prietena mea. Ea avea gașca ei, eu nu aveam nici o gașcă, încercam să mă insinuez cumva printre pretendenții ei și să mă remarc, la mare, în costumul meu de baie albastru, întreg, care nu făcea doi bani pe lîngă costumul ei portocaliu, din două piese, care îi venea atît de bine, ea se bronza uniform încă din prima zi, eu mă ardeam. Dacă stau să mă gîndesc cu mintea de acum, nu cred că am invidiat-o vreodată, pentru că era o fată sufletistă și bună. Cel puțin așa am crezut. După ce am terminat liceul, am luat-o pe drumuri total diferite – ea s-a făcut doctoriță, eu am devenit ce am devenit. Am ținut legătura sporadic. S-a măritat cu iubitul ei din liceu și a făcut doi copii. La fiecare întîlnire, nu mi s-a părut prea fericită. La ultima, își luase o mașină decapotabilă, asta fusese damblaua ei. A venit la una dintre lansările mele de carte – era vară și era îmbrăcată într-o rochie decoltată, s-a tolănit pe un fotoliu, chiar în fața podiumului cu vorbitorii, era încă foarte sexy, e adevărat, a atras toate privirile asupra ei, exact ca-n liceu, am ridicat din umeri amuzată, fiecare cu viața ei, ea avea o mașină decapotabilă și un corp aproape perfect încă, la 40 plus, eu lansam o carte. La un moment dat, am ajuns în spital, cu un diagnostic grav. Am sunat-o a doua zi și am rugat-o să mă ajute cumva, nu știam nici un doctor în spitalul unde mă adusese Salvarea, eram șocată de diagnostic. N-a părut deloc marcată sau surprinsă, mi-a zis doar „Vezi că sînt în gardă, te sun în zece minute!”. M-a sunat peste două zile, cînd și-a amintit. De atunci am evitat să-i scriu sau să mă întîlnesc cu ea, totuși i-am păstrat scrisorile.
3. Mai nou am o prietenă mai tînără, în jur de 25 de ani, o fată isteață și foarte prietenoasă, față de care prefer să păstrez o distanță. Nu din cauza vîrstei, nicidecum. De altfel, cînd e vorba de prietenii între femei unde există diferențe mari de vîrstă, în mod inevitabil apare și un sentiment matern – cea mai în vîrstă tinde să dea sfaturi și să joace rolul de mentor, are grijă de cea mică. Lucrez foarte mult cu adolescenți, dar mai ales cu adolescente, ele sînt cele care se deschid și cer sfaturi în grupurile/atelierele noastre de scriere creativă. Și cred că aici e o mare problemă: nimeni nu vorbește cu fetele astea care la șaișpe ani arată ca niște femei în toată regula, cu gene false, machiaj, buze contrafăcute, unghii lungi și cu o manichiură specială care costă bani, care se comportă uneori în mod instinctiv, alteori prin imitație, ca niște produse de pe piață, despre ceea ce simt și despre emoțiile lor. În fond, în ciuda aparențelor, sînt doar niște copii. Revenind la prietena mea, care și ea e încă un copil, ar face orice ca să arate foarte bine – orice remarcă la adresa corpului ei o pune în alertă, poate că fundul e prea mare?, poate a mai luat vreo două kilograme, naiba știe cum? Face totul posibilul ca să „corespundă”, exact cum făceam și eu, deși profesia ei este una serioasă și normală, nu vrea să fie model sau să apară la TV. Însă ceea ce „vinde” ea (cui?) e frumusețea și tinerețea ei, nu studiile pe care le-a făcut, nu cunoștințele pe care le-a dobîndit, iar într-un mediu de bărbați face tot posibilul să fie observată. Am văzut de curînd un film pe HBO, The Last Showgirl (Ultima dansatoare de cabaret), un film servit Pamelei Anderson de către Gia Coppola (nepoata lui Francis Ford Coppola). Mereu am crezut că Pamela Anderson este un icon, o fată din anii ’80, într-un costum de baie sexy (exact ca prietena mea doctorița) care apare mai mult decorativ în serialul Baywatch. O non-actriță care nu știe să joace nimic. Ei bine, aici joacă de nu se poate, pentru că rolul este despre ea, despre îmbătrînire, despre dispariția de pe scenă și căderea în anonimat, despre alte fete mai tinere care îi iau locul. Filmul m-a emoționat. De cînd l-am văzut, mă uit la prietena mea mai tînără cu mai multă blîndețe, ceva de genul „o să-ți vină și ție rîndul”.
Faza este că eu niciodată nu mi-am propus să fiu vedetă, ca prima mea prietenă, nici divă, ca a doua mea prietenă, nici a rising star, ca ultima. Tot timpul am fost o fată în blugi și cu pulovere drăguțe, uneori de la second-hand. Și nici nu am crezut vreodată în prieteniile între femei pentru că în cele mai multe dintre cazuri s-au dovedit doar o dezamăgitoare competiție. Sînt convinsă că există și prietenii adevărate, profunde și durabile, însă n-am avut eu parte de ele, asta e! Cred, în schimb, că intersecțiile profesionale dintre femei deștepte pot duce uneori la lucruri remarcabile. Dar numai atît.
