Pe Ramona Boldizsar o știam ca poetă, cu două volume de versuri publicate, dar și drept gazdă a podcast-ului literar Perfect Contemporan, un demers altruist început cu vreo patru ani în urmă, în care intervievează autori români de proză și poezie, dar și oameni din industria cărții (cu cîțiva invitați din alte țări). Prin zeci de episoade de podcast, Ramona a reușit să aducă ascultătorii (și potențialii cititori) aproape de lumea celor care scriu, să afle de la aceștia din urmă obiceiurile de lucru, cum este relația lor cu timpul ori cu inspirația, cît de greu aleg un titlu și ce presupune toată munca de dinainte ca noi să dăm pagina.
Fete bune. Fete cuminți, carte apărută recent la Editura Humanitas, ne-o prezintă pe Ramona Boldizsar într-o altă ipostază, aceea de autoare de proză scurtă. Titlul volumului, a cărui ironie se relevă pe deplin celor care îl parcurg, nu este o formulare cu totul nouă. Ea apare și în Spune-mi unde să apăs mai tare (Editura Cartex, 2024), al doilea volum de versuri al Ramonei, o radiografie a maternității și a căutării identității care vine odată cu ea. Mai exact, o găsim chiar în poemul care dă titlul volumului: „Primul pas e să spui tuturor că nu ți-e frică de nimic / cel de-al doilea e să demonstrezi că poți să fii o fetiță / bună și cuminte”. Ambele cărți vorbesc despre prejudecăți, incertitudini, presiunea venită din exterior, nevoia de a corespunde, felul în care ne percepem (inclusiv corporal), înăbușirea emoțiilor, dar tema centrală a maternității din Spune-mi unde să apăs mai tare este acum extinsă de autoare la întreg universul feminin.
Ramona Boldizsar scrie despre spaimă, acea spaimă „stupidă” care apare în corp cînd ceva din felul în care ceilalți se mișcă prin lume ne irită, ne apasă niște butoane, uneori uitate: „Frica, spre deosebire de furie, nu trăiește doar în stomac și nu urcă doar spre gît, ea e prezentă în fiecare por al pielii, pînă și în vasele capilare”, dar și despre furie, îndesebi despre cea reprimată îndelung pentru că nu era acceptată, potrivită, nu dădea bine, crescînd de la o zi la alta, de la o interacțiune la alta, pînă devine mai mare decît povestea pe care o înghite: „În întuneric, în mrejele iraționale, obișnuite ale nopții, nu pentru prima oară, nu pentru ultima oară îmi repet ceea ce știu deja de mult timp, că nu sînt deloc o fetiță bună și cuminte. Că nu a fost un accident. Că o să se mai întîmple. [...] asta e ce mă sperie cel mai tare, cînd explodează bomba asta. Altfel, da, ce pot să‑ți zic, am un control absolut asupra emoțiilor mele. Chestionarul mă întreabă cît de repede mă enervez, de la 1 la 5, unde 1 e cel mai puțin. Răspund 1”.
Ramona explorează relațiile între femei cu toate fațetele lor, și cu cele aburite, și cu cele ruginite, le dă un loc central în poveste, arată cum, într-o lume care pune o presiune greu de dus pe relația de cuplu, și cea cu celelalte femei ne lasă cu cicatrici, ne poate face să ne urîm, să ne micșorăm, să ne fie rușine. Citim despre relații între generații, între fiice, mame și bunici, între surori, relații de competiție ori de admirație, toate amestecate într-un portret viu al feminității, căruia cineva i-a estompat un pic contururile, așa încît să lase loc de retușuri. Scrie despre violență, singurătate, despărțiri, deprimare, depresie – acea depresie neînțeleasă din exterior, considerată fără motive, o formă de inactivitate, de plictis: „Planam într‑o stare de expectativă pe care am învățat să o recunosc timpuriu. Cînd nu știu ce să fac cu viața mea. Cînd mi se pare că nu am nici un rost. Nici un loc al meu. Cînd nimic, nici măcar cele mai bune lucruri din viața mea nu mă pot ajuta să revin pe linia de plutire. Unii îi zic angoasă. Plictis. Neajunsurile faptului de a fi o ființă rațională. O femeie isterică”.
Nu sînt uitate vocile critice din cap, cele care refuză să tacă, pe care le auzim încontinuu și care, de fapt, nici nu sînt ale noastre, n-au fost niciodată – le recunoaștem imediat după felul în care ne spun „doar atît poți, nimic mai mult”. De fapt, unul dintre locurile unde trăiește cartea este mintea unei femei – aflăm ce gîndește ea, ce stări își reprimă, cine este cu adevărat, ascultăm acea voce internă, mereu brutal de sinceră: „Sînt o lașă cu imaginație bogată, politicoasă ca o carapace protectoare, cu‑n interior crud și scîrbos care nu iese pînă nu spargi crusta aia cu brutalitate, dau din cap din inerție, sînt o moluscă subevoluată și mintea îmi fuge aiurea la o vară pe care n‑o s‑o mai recuperez niciodată, nostalgia se transformă ușor în durere și chipul blondei e un laitmotiv pentru înjurăturile deștepte pe care le voi coace mai tîrziu în patul din camera mea din casa de la țară unde părinții mei mă așteaptă cu focul făcut, mămăligă caldă cu ou și brînză și margarină, cum mîncam cînd eram fetiță mică și ascultătoare și am învățat să tac mîlc și să nu zic nimic cînd cineva vorbește cu mine”.
Mă despart aproape cincisprezece ani de Ramona, iar această carte a ei a adus multă lumină în înțelegerea felului în care generațiile mai noi se raportează la feminitate, la relații interumane, la găsirea locului potrivit în lume. În ciuda „democrației” și a progresului tehnologic, problemele din universul feminin nu s-au schimbat foarte mult. Toate, la un moment dat, avem dificultăți de integrare într-un colectiv din care dorim cu disperare să facem parte; umplem tăcerile stînjenitoare cu vorbit fără măsură, în care dezvăluim mai mult decît ar fi necesar; am vrea să arătăm altfel, să fim altcineva, să trăim în altă parte; avem discuții-cheie cu persoane pe care le-am crezut apropiate, cînd adevăratele lor sentimente, revărsate, au suficientă forță pentru a ne proiecta în cel mai apropiat zid și a ne lăsa fără grai.
Ramona Boldizsar pare a-ți spune tot ce doare sau a durut cîndva, fără sfaturi, concluzii sau „o să fie bine”. Dar, dacă simțiți nevoia unui final, îl găsiți tot în poezia ei: „Cînd închizi ochii înainte de culcare, fă-mi o favoare și / spune-ți, în noaptea asta o să dorm și nimic din ce / cred eu despre mine n-o să mă afecteze”.
