Reuniuni cu prieteni ori cu vechi colegi, pline de căldură și de rîsete, care, după ce se încheie, ne lasă un gol în suflet. Evenimente sociale pe care abia le-am așteptat, festivaluri, spectacole, după care ne simțim însingurați. „Tristețe post-socializare” este ea numită în articolul „Why Do I Feel So Blue After Socialising?“, semnat de Amelia Tait în British Vogue. Și nu este vorba despre tristețea dată de faptul că, poate, din pricina distanței și a stilurilor de viață diferite, e posibil să nu ne mai revedem prietenii o vreme, ori a realizării că natura, nivelul și temele discuției nu au meritat timpul și efortul deplasării pînă acolo, ci de o stare care se instalează parșiv chiar și după cele mai vesele întîlniri.
Cercetări recente arată că fenomenul nu este specific oamenilor, ci poate apărea și la șoareci, de exemplu. Catherine Dulac, om de știință și profesor la Harvard, a publicat anul trecut concluziile unui studiu realizat pe un grup de șoareci, care indică fără dubii o activitate cerebrală modificată la aceste animale cînd sînt scoase din mijlocul celorlalte și izolate într-o cușcă. Cercetătoarea, citată în articolul din British Vogue, e de părere că există pînă și la rozătoare această dorință, chiar nevoie, de a se reuni cu grupul, avînd la bază instinctul de supraviețuire. Ba mai mult, alăturarea cu ceilalți șoareci activează și alte seturi de neuroni, cei ai unei așa-numite „sațietăți sociale”. Se pare că socializarea, la fel ca mîncatul, băutul, dormitul, este ceva ce creierul lor tratează drept necesitate pentru supraviețuire. Dulac consideră că același tip de neuroni ar putea exista și la oameni, dat fiind că și supraviețuirea noastră depinde de satisfacerea unor nevoi, dar nu se poate spune cu certitudine dacă aceștia sînt responsabili de „tristețea post-socializare” – ca oameni, avem o istorie personală, sîntem ceva mai complicați de atît.
Jaimie Krems, psiholog și profesor la Universitatea din California, aduce în discuție problema unei incompatibilități între felurile moderne în care se face acum socializarea și așteptările creierului nostru. Strămoșii noștri nu au interacționat cum o facem noi astăzi – existau comunități unde munca, somnul, creșterea copiilor, traiul de zi cu zi se făceau împreună. Întreruperea acestor legături nu se întîmpla abrupt, ca-n zilele noastre. Acum, avem de-a face cu o „solitudine instantanee”, cu o sfîrșire bruscă a interacțiunii. Soluția pe care o dă Krems, care conduce și Centrul pentru Studiul Prieteniei de la UCLA, este aceea de a ne construi propriile ritualuri care să ne facă separarea mai ușoară: trimiterea unui mesaj cînd ajungem acasă, planificarea următoarei întîlniri sau a unei discuții telefonice, fără un subiect prestabilit, fără a pune prea multă presiune pe aceste obiceiuri.
Sînt multe motivele pentru care oamenii nu se mai pot reuni ca altădată: traiul într-un oraș mare, în care pierzi foarte mult timp pe drum și pentru a rezolva orice problemă, te face să nu-ți mai vină să ieși din casă într-o zi mai liberă; apariția copiilor și tot ce presupun creșterea și educarea lor te îndepărtează de vechea gașcă de prieteni, îndeosebi dacă ei nu au copii ori un program cît de cît comun cu al tău; nu toată lumea lucrează de la 9 la 5 și are seara liberă – dacă ești freelancer sau activezi de acasă, treburile de serviciu ajung să se amestece cu cele personale într-un mod care-ți acoperă întreaga zi. Foarte puține perioade (cum a fost acum aceea a sărbătorilor de iarnă) sînt libere pentru toată lumea. În general, concediile, zilele mai încărcate de la muncă, predarea unor proiecte te fac să mai tai din timpul de socializare.
Multă vreme nu am acordat întîlnirilor cu prietenii potriviți importanța cuvenită. Credeam că pot trăi de una singură, eram foarte concentrată pe o carieră în presă (pentru care părăsisem o existență care ar fi putut fi extrem de confortabilă în Ardeal) și mi se părea că orice activitate „de timp liber” e o pierdere de vreme, dacă nu mă ajută profesional. Aș fi ales oricînd să stau în casă și să scriu, nu ziceam „nu” la a merge în week-end sau seara în televiziune – acelea erau preocupările vîrstei respective și ale energiei cu care venea ea. Abia după 40 de ani mi-am dat seama că ar fi de dorit să am pe cine suna nu doar pentru a mă ajuta să ajung la un spital, dar și pentru a sta de vorbă, pur și simplu. Mi-am mai schimbat modul de raportare la performanța profesională și am îndulcit coabitarea cu „a nu face nimic util” în cîte o zi. Nu mai zic „da” la toate propunerile, dacă prețul se plătește cu fîșii din timpul meu liber – nici la cele de serviciu, nici la cele personale spre care nu mă trage inima. Ba chiar am constatat că mă tentează din ce în ce mai puține lucruri. Revenind la articol, „tristețea post-socializare” poate să nu fie un semn de golire a bateriilor, de pierdere ori de disconfort. Ci, pur și simplu, așa cum spune autoarea Amelia Tait, o dovadă că ai fost cu oamenii potriviți și că abia aștepți următoarea reuniune de acest fel.
Credit foto: Flickr
.jpg)
