Banul e legat firesc, în literatură, de personajul masculin. Acesta îl „face“, îl pierde (uneori alături de femeie sau din cauza ei), îl manipulează sau se lasă manipulat de el. Personajul masculin impune, literar şi extraliterar, şi prejudecăţile cele mai puternice legate de bani: că ar fi diabolici şi că n-ar aduce fericirea, de unde impresia unora că lipsa lor o aduce pe loc. De remarcat că doamnele s-au împăcat întotdeauna în cărţi mai discret şi mai armonios cu ochiul-dracului, domnii, în schimb, cad dintr-o extremă în alta. Cînd femeia se ocupă insistent de bani, e semn că a luat locul bărbatului, că a dobîndit atributele acestuia, ca Mara lui Slavici, văduvă cu doi copii, deci capul familiei, care-și numără creițarii în fiecare seară. Nu din lăcomie, ci din grijă.
De la poveştile orientale pline de găsitori de comori pînă la Inimă rece de Wilhelm Hauff, de la Euclio din comedia Aulularia a lui Plaut la Shylock din Neguţătorul din Veneţia, de la Avarul de Molière pînă la Hagi Tudose al lui Delavrancea, şi fără a-i uita pe strîngătorii de bani balzacieni și pe vînătorii de avere prin căsătorii sau din testamente, bărbatul se lasă atras de ispitele clinchetului auriu la fel de uşor ca de cîntecul sirenei cu păr de aur și nu-și astupă niciodată urechile. Poveştile cu clinchet (şi mai tîrziu cu foşnet) sînt în acelaşi timp poveşti cu cîntec. Tonul final al acestora este de obicei cel moralizator, menit să-l ferească pe bărbat de strălucitoarea ispită.
Ochiul galben
Literatura română are poveşti cu bărbaţi şi bani încă de la începuturile ei. Este interesant că ficţiunea pecuniară începe, la noi, cu impunătoare monede străine, nu cu bănuţii autohtoni. Motivul banilor care povestesc despre oameni (bărbaţi) intră în proza noastră la 1844, cu Istoria unui galbîn... de Vasile Alecsandri. Naratorul uman e trezit într-o noapte de sunete ciudate și vorbe care par „din altă lume”. După ce se sperie, își dă seama că a surprins o discuție între un galben olandez și o para turcească și că dacă banii îi însuflețesc atît de tare pe oameni, nu e de mirare că sînt și ei însuflețiți. O metaforă a puterii financiare. Morala poveştii banului galben olandez ar fi că singurul personaj care poate vorbi cu detaşare despre bani e banul însuşi. Alături de muzică, de matematică şi de esperanto, clinchetul banilor e fără graniţe.
Un efort remarcabil de a familiariza urechea cititorului cu această formă de comunicare universală face autorul încă de la primul paragraf, în care apar nu mai puţin de șapte sinonime pe temă: zinghet metalic, armonie, sunet, zuruit, glasuri din altă lume, zbîrnîia, ţiuia. Foșnetul banilor nu exista încă la acea dată. [...] La 1844, în povestea lui Alecsandri sîntem încă în perioada banilor cu clinchet, iar naratorul nonuman care este galbenul olandez cunoaște bine umanul.
Dacă bărbatul care se pricepe să asculte poveşti în limba monedelor este un scriitor nu tocmai avut (redactor la revista Propăşirea), ceilalţi, în buzunarul/punga/lada cărora îşi deschide naratorul din buzunar ochiul lui galben, reprezintă cam toate categoriile de om cu bani de la mijlocul secolului al XIX-lea: un căpitan de corabie, un boier, un judecător mituit, un cartofor care trişează, un cămătar care trişează şi el, un tîlhar la drumul mare, un ispravnic care-i cercetează pe hoţii prinşi, nevasta lui, verişorul „destul de nostim“ cu care studiază dumneaei limba franceză precum şi posibilităţile verbelor aimer şi embrasser, o ţigancă frumoasă care şi-l prinde în salbă, tînărul ei salvator, salvat la rîndul lui de banul din buzunar (ca-ntr-un western, moneda opreşte glontele ucigaş), un cerşetor, un poet la modă şi, în fine, redactorul care strînge subscripţii pentru gazeta lui.
În această serie picarescă intră trei categorii de bărbaţi cu bani: aventurierii, slujbaşii și corupţii. Cerşetorul, personaj care bîntuie toată proza noastră, intră şi el în categoria posesorilor de aur, şi nu întîmplător. Cele două femei, stăpîne efemere ale monezii olandeze, reprezintă excepţia: universul banului e vădit bărbătesc. La fel şi aventurile pe care le trăieşte galbenul alături de stăpînii săi: dueluri, amoruri, risc, înşelăciune, procese etc. E de presupus că povestitorul, galbenul olandez, a preluat cîte ceva de la toţi stăpînii pe la care a trecut: fanfaronada, spiritul războinic, egoismul, înclinaţia spre declaraţii romantice, clişeele comportamentale şi prejudecăţile. Discursul lui, adresat partenerei feminine, paraua turcească, le conţine pe toate, dar are în plus şi experienţă, inventivitate, umor şi o bună cunoaştere a firii omeneşti. Ca unul care nu admira şi nu cultiva virtutea sărăciei, Alecsandri e extrem de nuanţat în judecăţile sale.
Strîngători și risipitori
Pictorul Juan Pablo Castel, personajul timid şi mizantrop din Tunelul de Ernesto Sábato, îi suspectează de egoism pe cei care dau bani cerşetorilor. În general, reflectează el, aceştia sînt consideraţi mai buni şi mai generoşi decît semenii lor care nu dau de pomană. De fapt, banul dat unui cerşetor şi care nu rezolvă nicidecum problema cerşetorului autentic e menit să rezolve „problema psihologică a domnului care-şi cumpără astfel, pe o nimica toată, liniştea sufletească şi calitatea de generos“. Exact o asemenea soluţie negustorească se învaţă din actele de caritate petrecute în literatura română. Diferenţa este însă că domnul care dă de pomană nu-şi cumpără un trecător titlu de nobleţe sufletească (bun, darnic), ci un loc etern în rai. În povestea Ivan Turbincă se află şi fraza-cheie a pledoariei pentru milă din literatura noastră: „Cine dă săracilor împrumută pe Dumnezeu, zice Scriptura“.
Este interesant însă că, deşi acest îndemn implicit la filantropie e unul foarte puternic în proza noastră, el este însoţit de o neîncredere pe măsură în cei care primesc pomana, fie ei cerşetori, moştenitori de oameni bogaţi sau pur şi simplu norocoşi. Pe scurt, domnul din cărţile româneşti dă de pomană, îşi cumpără locul în rai, dar nu are încredere în sărac. Cerşetorii din cărţile literaturii române (spre deosebire de cea rusă, de exemplu) sînt unele din cele mai suspecte personaje: ei sînt rareori ce par a fi. Sub zdrenţele lor se poate ascunde oricine, spionul, sfîntul, sfînta, diavolul sau chiar bunul Dumnezeu.
A da sau a nu da este una dintre încercările cele mai speciale pe care le are de trecut un bărbat pentru a-şi defini calităţile. Personajul emblematic rămîne Ivan, din povestea lui Ion Creangă. Averea lui constă în numai două carboave, adică ruble, obţinute după o viaţă de slujbă ostăşească. Cu toate acestea, e vesel, cîntă pe drum, iar cu prima ocazie scapă de toată averea lui împărţind-o frăţeşte între doi cerşetori cu următoarele vorbe: „Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau, şi Dumnezeu mi-a da, că are de unde“. De data aceasta, cuvintele biblice despre banii daţi săracilor în contul lui Dumnezeu pot fi luate ad litteram: cei doi cerşetori sînt chiar Dumnezeu şi Sfîntul Petru. Bineînţeles că Ivan şi-a cumpărat viaţa veşnică, deşi într-un fel mai ocolit, doar că nu în cer, ci pe pămînt. Finalul din Ivan Turbincă se opune îndrăzneţ tristei înţelepciuni din Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, căci rusul e hotărît să guste la infinit din păcătoasele bucurii terestre. Poate că dacă, la propunerea lui Dumnezeu – „Pot să-ţi dau orice-i cere de la mine“ –, Ivan ar fi cerut mai mult, ar fi pierdut tocmai ceea ce cumpărase atît de „ieftin“. Cele două carboave echivalează cu celebrul „fir de ceapă“ despre care povestește Grușenka din Frații Karamazov, cel dat de pomană de femeia păcătoasă. Ea speră că acest fir e legătura ei cu raiul.
Dar întîmplarea cu carboavele nu e numai o încercare pentru Ivan. E şi o lecţie pentru Sfîntul Petru, care în literatura română apare mereu pe postul unui slujbaş cam simpluţ şi plin de prejudecăţi. Personajele literare îşi permit să nu-l ia în seamă, dacă nu chiar să-l sfideze, probabil o revanşă ficţională la proverbul, cu acoperire în realitate, despre sfinţii care te mănîncă înainte să ajungi la Dumnezeu.
O scenă analogă se afla deja în Toderică (1844) de Costache Negruzzi, poveste scrisă tot pe o temă cu circulaţie în folclorul european, garnisită cu „adevăruri“ autohtone. Toderică om bun, dar cartofor, bețiv, desfrînat „cît se poate” și mergînd la biserică doar „ca să vadă pe cele frumușele”, și-a tocat averea. Se retrage la ţară, unde trăieşte în sărăcie. Aici primeşte vizita „Domnului nostru“ însoţit de apostoli. E prima încercare pe care o are de trecut, ca-n basme. Bucuros de oaspeţi, fără să bănuiască defel cine sînt, îi ospătează cu tot ce mai are prin casă, scuzîndu-se sincer că nu îi poate omeni cum se cuvine. Vine momentul celei de-a doua încercări: împlinirea dorinţelor, în număr de trei, ca-n povești. Nici Toderică nu e mai cumpătat decît Ivan, care ceruse să i se „blagoslovească“ turbinca.
El are nişte dorinţe copilăreşti şi caraghioase: să i se binecuvînteze un pachet de cărţi de joc, părul din curtea lui să-l facă prizonier pe cel care se urcă în el, scăunelul de lîngă cuptor să-l ţină lipit pe cel care se aşază acolo. Nu știm deocamdată ce socoteli își face. El stîrneşte imediat după prima dorință indignarea apostolului: „Sf. Petru, care era lîngă Toderică, i-au zis încet: – Nebunit-ai, păcătosule? Cere viaţa de veci şi iertarea fărădelegelor tale!“. După a doua dorinţă, sfîntul nu mai poate răbda şi-l „ghionteşte“ cu cotul cît poate de tare, apostrofîndu-l din nou, după canonul faptelor bune.
Se dovedește însă că Dumnezeu ține cu păcătosul, nu cu sfîntul, asta e urmarea narativă, iar Toderică, la fel ca eroul lui Creangă, ajunge să-și rîdă de moarte.
Dar povestea în care e prinsă cel mai bine psihologia pomenii în spațiul autohton este Cinci pîni. Aici există toate etapele bunătăţii şi omeniei noastre, cum să spun, specifice, de la invitarea la masă la păruiala finală pentru bani. Doi călători mănîncă împreună „ca să aibă mai mare poftă de mîncare“, spune Creangă. Cînd vine un al treilea, cei doi pun la bătaie tot ce au, unul două pîini, altul trei, şi o fac din toată inima: „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi [...] căci, mila Domnului! unde mănîncă doi mai poate mînca şi al treilea“. Că nu au făcut-o pentru bani e limpede. Cînd străinul le plăteşte, cei doi „nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui de-al treilea, au primit“. Din acest moment mila încetează. Foştii generoşi se transformă în luptători de neînduplecat pentru cîţiva bănuţi în plus. Dialogul ex-ospitalierilor este savuros:
„– Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dînsa. Ai avut două pîni întregi, doi lei ţi se cuvin. Și mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pîni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.
– Cum aşa? zise celălalt cu despreţ! Pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămînea?
– Cum să rămîie? zise cel cu trei pîni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pîni, iar tu de la două, şi pace bună!...”
După cum se vede, în mentalitatea celor doi pomana (de după moarte) se cîntăreşte cu aceleaşi măsuri ca pe pămînt, iar Judecata de Apoi pare închipuită sub forma unui cîntar de băcănie, ca în picturile murale din biserici. Oricum, colţul din rai pe care cel cu trei pîini l-a obţinut invitîndu-l pe străin la masă trebuie să fie, în mintea lui, cu un pogon mai mare decît al celui cu două pîini. De la datul de pomană şi refuzul banilor pînă la lupta crîncenă pentru un leu nu e decît un pas.
(fragment din capitolul „În poveștile bărbătești se aude adeseori clinchet de bani” din volumul Alfabetul domnilor. Viața și aventurile bărbatului din cărți văzute prin ochii unei femei, volum în curs de apariție la Editura Humanitas)
