Dacia Maraini (n. 1936, Fiesole) este una dintre cele mai importante scriitoare italiene contemporane, cunoscută pentru cărțile sale dedicate mai ales condiției femeii, memoriei istorice și nedreptăților sociale. Cu o bunică englezoaică și un bunic născut într-o familie nobiliară siciliană, Dacia Maraini și-a petrecut o parte din copilărie în Japonia, în timpul celui de-al doilea război mondial, datorită tatălui său, etnolog și orientalist. Acolo, familia a fost internată într-un lagăr, deoarece părinții au refuzat să își declare sprijinul pentru regimul fascist. După război, s-a întors în Italia și a debutat în 1962, cu romanul La vacanza. De-a lungul unei cariere de peste șase decenii, a scris și publicat romane, proză scurtă, teatru, poezie și eseuri, devenind o voce distinctă a literaturii feministe italiene. Romanul Lunga viață a Marianei Ucrìa, tradus în limba română de Gabriela Lungu și apărut în colecția „Longseller“ a editurii clujene Școala Ardeleană, a fost recompensat cu prestigiosul Premiu Campiello în anul 1990. Dacia Maraini a fost apropiată de mari figuri culturale italiene, precum Alberto Moravia și Pier Paolo Pasolini, iar prietenia cu acesta din urmă face obiectul unei cărți publicate la Editura Casa cărții de știință, Dragă Pier Paolo, apărută în limba română în traducerea Gabrielei Lungu.
Citind cartea Caro Pier Paolo, am găsit acolo o foarte scurtă evocare a bunicii dvs., care își lua rucsacul în spate și pleca în călătorii. Îmi puteți povesti despre ea?
Bunica mea se numea Joy Krosz Pawlowska, pentru că era pe jumătate poloneză, și era o femeie foarte independentă. Îi plăcea mult să călătorească; de altfel, asta este în ADN-ul familiei, pentru că tatăl meu a moștenit asta de la bunica mea, iar eu am moștenit-o de la tatăl meu. Nu era bogată, nu făcea călătorii pe transatlantice sau la mari hoteluri; mergea cu autobuze, cu trenuri, a ajuns în Persia, în Japonia, în India.
Pe atunci nu era atît de obișnuit ca o femeie singură să călătorească, dar ea pleca de una singură. Avea simțul aventurii, așa că îi plăcea să meargă și în locuri considerate periculoase, lucru care îi scandaliza teribil pe contemporani. Era căsătorită cu un englez, avea doi copii și, la un moment dat, s-a despărțit de soțul ei. Știi că bărbații aveau atunci dreptul să păstreze copiii, așa că ea a rămas fără copii și a plecat singură, a început să călătorească și mai mult decît înainte. Vorbim despre primii ani ai secolului XX. Apoi, în aceste lungi călătorii, a ajuns la Florența, un loc foarte îndrăgit de englezi. Și acolo l-a întîlnit pe bunicul meu, Antonio Maraini, care era sculptor, și s-au căsătorit. Așa s-a născut tata.
Și ceilalți copii, cei din Anglia, ce s-a întîmplat cu ei?
Au rămas toată viața în relații bune. Din cînd în cînd, tatăl meu și fratele lui mergeau să-i viziteze pe frații vitregi. Nu a existat o ruptură dramatică între ei. Și eu i-am vizitat pe acești doi unchi ai mei de mai multe ori.
Nu v-ați gîndit niciodată să scrieți povestea bunicii dumneavoastră?
Nu m-am gîndit, dar da, ar fi interesant să o scriu. A apărut de curînd o biografie a bunicii mele în engleză, scrisă de un anume Porter. Interesant este însă că și ea scria, scria cărți de călătorie. Deci, să spunem, scrisul și călătoriile sînt moșteniri de familie.
Părinții dumneavoastră cum erau?
Mama mea era născută în Sicilia, pentru că tatăl ei era sicilian. Deși mama ei era chiliană, deci un amestec de familii. Bunica mea era din Chile, se numea Sonia Ortuzza. Venise în Italia ca să studieze canto, la Scala. Și acolo l-a întîlnit pe bunicul meu, care era un prinț sicilian, provenea dintr-o familie aristocratică. Și acolo s-au căsătorit. Dar ea, ca femeie, nu putea cînta. Adică să urci pe scenă, pentru o femeie dintr-o familie bună, nu era considerat acceptabil, nu era posibil. De fapt, o cîntăreață era considerată prostituată. Așa că ea nu a putut cînta niciodată pe scenă și a suferit mult, era foarte frustrată. Putea cînta doar la evenimente de binefacere. Prin urmare, era o femeie frustrată și cred că i-a făcut pe toți din familie să plătească puțin pentru asta, pentru că nu era fericită.
Cînd erați copil, visați să deveniți scriitoare sau visați să mergeți prin lume, să călătoriți?
Să călătoresc, întotdeauna. Dar și să devin scriitoare. Apoi, la 13 ani, am început să scriu în ziarul școlii. Scriam articole, povestiri, poezii. Apoi am mers la internat și scriam texte de teatru pentru colegele mele de internat. Am scris mereu. Scriam și înainte, dar la 13 ani am început să public, pentru că publicam în ziarul școlii. Și asta a fost foarte important. Apoi, la 17 ani, am fondat o revistă literară care se numea Tempo di letteratura.
Să vorbim puțin și despre romanul Lunga viață a Marianei Ucrìa. Sînt deja mai mult de 30 de ani de cînd a apărut și continuă să fie reeditat, citit, iubit, comentat. Cum simțiți dumneavoastră această poveste care continuă să le vorbească și cititorilor contemporani?
Cred că atunci cînd un scriitor reușește să redea emoții care privesc persoana în sens universal, nu doar cele legate de o epocă anume, ci de ceva ce ține de universalitate, atunci tema depășește momentul. Într-adevăr, cartea continuă nu doar să fie publicată, ci ajunge și în școli; adesea este privită ca o carte de istorie în școli. Acum cinci ani a fost publicată în arabă, a fost tradusă în China.
Una dintre temele dumneavoastră predilecte este să scrieți despre persoane marginalizate: prostituate, hoți, persoane surdomute. De ce?
Pentru că am avut întotdeauna, încă din copilărie, un simț al dreptății. Adică, atunci cînd cineva suferă o nedreptate, mă pune într-o stare de indignare, așa încît îmi vine să fac ceva. Femeile închise, femeile considerate nebune în azil, oamenii fără adăpost, femeile care sînt nevoite să avorteze, toate aceste situații dificile. Eu am simțit că trebuie să fac ceva, că trebuie să dau voce celor care nu o au. Dar este un instinct al meu, nu îmi construiesc o ideologie. Instinctul meu este acesta: mă indignez cînd văd o nedreptate și atunci îmi vine spontan să reacționez.
Dar ați făcut mai mult decît să scrieți, să vorbiți despre aceste femei, pentru că ați mers să le întîlniți, să discutați cu ele. Ține tot de acest instinct?
Da, ține întotdeauna de acest instinct. De pildă, dacă vreau să reacționez la problema bolilor mintale. Înainte de Basaglia (n.n. – medicul Franco Basaglia, care a revoluționat asistența psihiatrică în Italia), înainte de legea care a desființat azilurile de boli psihice –, nu mai țin minte exact data, instituțiile astea erau niște monstruozități, erau închisori teribile, unde femeile erau legate, unde stăteau toată viața, unde erau îndopate cu medicamente, sau li se punea cămașa de forță, erau legate de paturi. Trăiau în condiții catastrofale, nu ieșeau niciodată, practic nu erau tratate, ci pur și simplu drogate.
Am mers cu medici să vizitez aziluri înainte de legea Basaglia și am spus: aici trebuie scris, trebuie depusă mărturie. Așa că am făcut două texte de teatru, apoi am încercat să înțeleg. Dar textul de teatru este pentru un public restrîns. Eu voiam să fac ceva și pentru un public mai larg, cu impact mai mare, așa că am făcut o cercetare și o campanie în ziare.
Am făcut propriu-zis o anchetă, vizitînd toate azilurile psihiatrice italiene, de la nord la sud, intrînd în ele, vorbind cu oamenii, cu medicii. Am găsit un medic extraordinar, care se numea Antonucci, care m-a dus într-un azil de lîngă Bologna și care la acea vreme a făcut un lucru extraordinar: a mers într-un azil unde exista o secție considerată incurabilă. Gîndește-te că acei oameni stăteau mereu legați de pat, de ani de zile, cu o gaură dedesubt pentru nevoi. Și, firește, erau furioși; urlau toată ziua, scuipau, blestemau. Li se spunea „furioșii” și erau ținuți legați. El a mers acolo – iar eu am fost cu el și am înregistrat tot, a fost ceva foarte tulburător – și în opt luni i-a dezlegat pe toți. Încet-încet, i-a tratat cu blîndețe, erau și bărbați, și femei. Eu am asistat la tot acest fenomen, am mers de mai multe ori, iar la final a fost o sărbătoare a lor; erau atît de fericiți, atît de fericiți, încît era emoționant să-i privești. Erau oameni normali. Nu erau „furioși”, erau bolnavi, desigur, bolnavi mintal, dar te poți vindeca sau poți trăi cu asta, nu?
Pentru mine, aceea a fost experiența cea mai emoționantă dintre toate: să văd acele persoane care se înrăiseră pentru că trăiau legate permanent. Gîndește-te că, pentru a le da de mîncare, trebuiau să le spargă dinții ca să le deschidă gura, pentru că nu mai voiau să mănînce, nu mai voiau să bea. Erau persoane disperate. Acest medic Antonucci a spus: eu vă demonstrez că nu sînt furioși, voi i-ați făcut furioși. Și, încet-încet, în opt luni, a mers acolo să vorbească cu ei, i-a dezlegat treptat, le-a dat încredere în ei, le-a spus: trebuie să faceți asta, trebuie să faceți cealaltă. Le vorbea cu blîndețe. Era un om foarte blînd, foarte amabil. Era noua metodă psihanalitică. Adică să vorbești, să dai încredere, să nu-i tratezi ca pe niște animale. Apoi Basaglia a făcut legea care desființa toate azilurile de boli mintale din Italia.
Vedeți, noi, scriitorii, nu putem promulga legi, dar putem influența conștiințe.
Cînd și cum scrieți? Scrieți în fiecare zi?
Da, da. Este o practică zilnică. Dimineața mă trezesc la șase, șase și jumătate, iar la șapte și jumătate, opt, mă apuc de scris și scriu pînă la douăsprezece. Apoi ies, pentru că merg să fac cumpărături, merg să mă plimb puțin. Apoi mă întorc. Eu trăiesc singură, deci gătesc, mănînc, apoi mă odihnesc puțin, citesc ziarele și apoi mă reapuc de scris. Dacă nu sînt în călătorie, zilele mele arată toate la fel, inclusiv duminica. Apoi seara, pe la șapte, mă opresc și merg la teatru, merg la cinema, merg să mănînc cu prietenii.
Am citit o carte de interviuri pe care le-ați realizat cu personalități ale culturii italiene. Pentru că ați pus această întrebare, v-o adresez și eu dumneavoastră: vă considerați o persoană norocoasă?
Da, trebuie să spun că da, foarte. Cît timp am locuit cu părinții în Japonia, în timpul războiului, puteai muri dintr-o clipă în alta. Am fost bombardați de multe ori. Am văzut schije zburîndu-mi deasupra capului, bombe căzînd la doi pași, case prăbușindu-se, cutremure. În fiecare seară mă miram că sînt vie. Mă miram, copil fiind, pentru că existau atît de multe ocazii în care puteam muri, încît era surprinzător că rămîneam în viață. Deci astăzi pot spune că mă consider norocoasă. Și apoi multe alte lucruri: am trecut pe lîngă moarte de multe ori, nu o singură dată.
Dar bombele, războiul au fost lucrul cel mai periculos dintre toate. Însă mereu am scăpat. Deci mă consider norocoasă.
