Despre relația dintre Brâncuși și Tzara – interviuri cu Petre RĂILEANU & Erwin KESSLER

Anul acesta s-au împlinit 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși (1876-1957), dar și 130 de ani de la nașterea lui Tristan Tzara (1896-1963). Fotografiile cu cei doi din atelierul lui Brâncuși sînt cunoscute. Mai puțin cunoscut este faptul că, la cererea lui Tzara, Brâncuși a trimis fotografii după lucrările sale pentru ambițiosul proiect Dada Globe niciodată finalizat. Folosind documentele din arhive, un grup de cercetători au publicat la Zürich lucrarea Dadaglobe Reconstructed (2016). Pretextul acestei conversații este însă prima retrospectivă germană din ultimii cincizeci de ani dedicată lui Brâncuș în La Neue Nationalgalerie din Berlin. Petre Răileanu este editor și cercetător al avangardelor artistice și literare, iar Erwin Kessler este istoric de artă și director al Muzeului Național de Artă al României.

Pentru început, aș vrea să citesc un fragment din cartea Brâncuși. O biografie de Alexandru Buican (Actaeon Books, 2023): „Tzara vorbește despre o inimă abstractă și cîntă ca să-i facă pe plac lui Brâncuși. Duchamp zîmbește ca o sibilă la tot ce se spune, indiferent dacă este amuzant sau nu. La miezul nopții, Brâncuși decide să facă fotografii. El devine dintr-o dată extrem de serios, ca și cum ar începe o sculptură. Petrece o oră pregătindu-și aparatul ca să îi permită să-și vadă invitații într-o lumină bună. Se așază el însuși în grup și, ajutat de o improvizație de corzi lungi, face poza astfel încît să se includă și pe sine în grup. La ora unu dimineața decide că noaptea nu va fi pierdută dacă grupul îl va urma pe străzile Parisului. Tzara sugerează să se meargă la Operă, să dărîme statuile de acolo și să pună altele de Brâncuși. Parisul va fi mirat de dimineață și mai fericit”. În cartea dvs. Dada în direct (Tracus Arte, 2016) există un capitol intitulat „Un dadaist de ultimă oră: Constantin Brâncuși”. Ce fel de relație a existat între cei doi?

Petre Răileanu: Este interesant, printre aniversările pe care le-ați menționat putem adăuga și 110 ani de la nașterea mișcării Dada la Zürich. Este extraordinar cum cele trei aniversări rotunde coincid și leagă doi mari artiști ai secolului XX. În cazul lor, cred că nu a fost un hazard. Brâncuși devenise, pentru artiștii români care veneau la Paris, un reper esențial. Așa că poate că atelierul lui era primul loc pe care încercau să îl viziteze. Așa au făcut și Victor Brauner, și Jacques Hérold, pictorul suprarealist, și Milița Petrașcu sau Irina Codreanu, care i-au fost eleve. După venirea sa la Paris, în 1920, de la Zürich, la insistențele lui Picabia, Tristan Tzara a reluat ideea de a face un mare Almanah Dada, proiect pe care îl concepuse deja, dar pe care nu reușise să îl ducă la capăt. Acum îi dă o anvergură mondială, sub titlul Dada Globe, cu sprijinul lui Picabia, fiind vorba despre un proiect care necesita o investiție considerabilă. Tzara trimite invitații în toată lumea. Pe lista stabilită împreună cu Picabia se afla și Brâncuși, care răspunde imediat, trimițîndu-i două fotografii. Una dintre ele reprezenta sculptura „Little Girl”, cunoscută și ca „Little French Girl”, rebotezată cu această ocazie „Mademoiselle Brancusi”. A doua lucrare era „Mademoiselle Pogany”. Putem observa din aceste titluri, mai ales din primul, o complicitate amicală între cei doi. Brâncuși îi trimite, așadar, două „domnișoare”: Brâncuși și Pogany. Fotografiile sînt realizate chiar de el – știm că, după ce fusese inițiat în fotografie de Man Ray, Brâncuși nu mai accepta ca operele sale să fie fotografiate decît de el însuși.

Invitația nu a fost una de complezență. Tristan Tzara căuta artiști care să reprezinte acest curent de reînnoire a artelor și a limbajului artistic. Iar Brâncuși, nici el, nu era deloc un spirit convențional. Efectiv, era înconjurat de cei care reprezentau noutatea în arte în acel moment: Marcel Duchamp, Picabia, Man Ray. Cu un an înainte, i se dedicase chiar un număr al revistei The Little Review, în Statele Unite, unde apărea alături de Tristan Tzara, Duchamp, Paul Éluard, Man Ray și alții. Era perceput ca un inovator major al timpului său. Așadar, era normal să fie invitat. După entuziasmul inițial al grupului francez care îl așteptase și primise pe Tristan Tzara ca pe un Mesia – cum spuneau ei înșiși, pentru ei Tzara era un nou Rimbaud, un poet care dă totul peste cap – deci, după acest entuziasm, cînd André Breton, Aragon și alții jucaseră în piesele lui Tristan Tzara, a intervenit o anumită răceală. Pentru că Breton ar fi dorit să construiască o direcție, în timp ce considera că Tzara rămîne în domeniul negației și al efemerului, care fac parte din filozofia dada.

Breton convoacă un congres pentru stabilirea liniilor directoare ale artei moderne. Tzara, la rîndul său, organizează o reuniune care să combată un asemenea congres. Nu este de imaginat că putem să stabilim linii directoare în artă printr-un congres, ca și cum ar fi un partid politic. La această mare întîlnire de la La Closerie des Lilas participă Paul Éluard, Brâncuși și mulți alții. Atunci se deschide o carte de impresii, în care Brâncuși notează celebra frază: „En art il n’y a pas d’étrangers” – „În artă nu există străini”. De ce? Pentru că, cu cîteva zile înainte, într-o publicație franceză, André Breton îl ataca pe Tristan Tzara spunînd că sînt agitațiile unui „străin”. Afirmația lui Brâncuși a devenit celebră și exprimă un adevăr cu care cu toții sîntem de acord: în artă nu există străini.

Recuperarea primitivismului

Ce au însemnat Brâncuși și Tzara unul pentru celălalt?

Erwin Kessler: Nu știu cît de mult a însemnat Tristan Tzara pentru Brâncuși sau invers. În mod cert, figura lui Brâncuși și lucrările lui apar în opera pictorului M.H. Maxy, fără să fi existat între ei o relație. Însă între Brâncuși și Tzara a existat o relație ca oameni și intelectuali de origine română veniți la Paris, iar asta cred că i-a apropiat foarte mult. Există mai multe lucruri care, în același timp, i-au separat pe cei doi. Unul dintre ele este faptul că ambii au avut un interes, și doar Brâncuși a avut o practică, în recuperarea primitivismului. Diferența majoră dintre ei este faptul că Tristan Tzara l-a recuperat din interiorul celui care cerceta fenomenul, în așa fel încît să îl și vadă, să îl și simtă și să îl și aibă. Tristan Tzara avea o colecție de măști africane, o colecție redutabilă, una dintre cele mai importante colecții de artă primitivă. În timp ce Brâncuși, care a practicat și a ajuns la primitivism după o serie de studii solide – Școala de Arte și Meserii din Craiova, specializarea în sculptură în lemn, Școala de Arte Frumoase din București absolvită cu medalii, așadar cu studii perfecte și complete în arta clasică –, ajunge la Paris unde, practic, descoperă primitivismul, cred că în mare măsură prin filtrul francez, de la Gauguin pînă la Derain, de pildă. Iar lucrurile acestea au fost importante pentru a duce către sinteza lui între arta tradițională românească și primitivismul exotic din Oceania sau arta africană. Dar l-au împiedicat, în același timp, să devină ceea ce Tzara era: un colecționar și un cercetător al acestui primitivism. De aceea, Brâncuși avea o instanță, o reținere față de profunzimea acestui tip de artă, de șamanism, de vrăjitorie a artei africane sau din Oceania. I-a apropiat interesul pentru primitivism, dar i-a îndepărtat practica sau apropierea fizică față de acesta. Brâncuși a extras un concept pe care l-a folosit; Tzara nu a folosit deloc primitivismul în arta sa, ci s-a lăsat înconjurat de el, a constituit pentru el un mediu.

La Zürich, Tristan Tzara studiază scrierile antropologului german Leo Frobenius, care publicase poezii, mituri și transcrieri ale muzicii africane culese în timpul expedițiilor sale. Preocuparea lui pentru primitivism fiind, așadar, foarte veche. Cred că asta are de-a face și cu diferența dintre felul în care un artist folosește influențele din mediul său – este cazul lui Brâncuși aici, evident – și felul cu totul diferit al unui gînditor (pentru că Tristan Tzara a rămas, totuși, un gînditor), al unui caracter reflexiv. Acest caracter reflexiv, care se raportează speculativ la ceea ce este în jurul său, nu pentru a crea, ci pentru a gîndi mai departe cu ajutorul acestora. Iar acest ajutor poate fi o colecție.

Foto 1: Marcel Duchamp, Constantin Brâncuși, Tristan Tzara

Foto 2: Fotografie din Expoziția de la La Neue Nationalgalerie, Berlin