Numele lui Cosmin Florea apare în spectacolele lui Radu Afrim și, cel mai recent, în ale Alexandrei Badea la Teatrul Național din București. L-am întrebat cum citește un scenograf un text și, mai ales, cum se completează viziunea sa cu cea a regizorului care montează spectacolul.
Semnați scenografia la tot mai multe spectacole. Cum ați început?
Primul meu contact cu lumea teatrului a fost în clasa a XI-a, pe cînd studiam arhitectură și design la liceul de artă din Brăila. Radu Afrim monta atunci Omul pernă de Martin McDonagh și își dorea să colaboreze cu elevi atît pentru actorie, cît și pentru scenografie. La vremea aceea mă pregăteam pentru admiterea la „Mincu“ și aveam deja o mapă cu lucrări, așa că m-am prezentat cu ea la casting. Cred că Radu a fost încîntat de ce a văzut, iar de acolo a început o colaborare care continuă și astăzi.
Anul acesta se împlinesc 17 ani de cînd lucrăm împreună, iar fiecare proiect îmi oferă noi provocări și descoperiri, atît despre Radu ca regizor, cît și despre mine ca scenograf. Parcă de fiecare dată găsim o nouă modalitate de a ne surprinde creativ unul pe celălalt, ceea ce face ca lucrul împreună să fie mereu incitant.
Cum citește un scenograf un text? Cum lucrați concret cu regizorul?
Atunci cînd citesc un text, caut acele cuvinte, imagini sau stări care mă inspiră să conturez un univers vizual. Îmi place să descopăr cum, treptat, totul prinde formă în mintea mea – simt atmosfera fiecărui spațiu, îmi imaginez cum sînt îmbrăcate personajele, ce culori li se potrivesc, cum își poartă părul sau chiar ce parfum ar putea folosi. Este un proces fascinant, aproape cinematografic.
După această etapă de explorare, încep să așez ideile pe hîrtie, aleg direcția cea mai realizabilă și o dezvolt în 3D, pregătind astfel conceptul final. Momentul prezentării în fața regizorului este, pentru mine, cel mai vulnerabil din întregul proces. Nu sînt genul de persoană care se simte confortabil să vorbească despre sine sau să-și „vîndă” proiectele, dar aici este esențial să-l conving pe regizor, să-l fac să se îndrăgostească de viziunea mea. Uneori, conexiunea este instantanee, alteori este nevoie de ajustări, de găsirea unor puncte comune și de reluarea unor idei.
Am avut norocul să colaborez cu regizori alături de care m-am conectat ușor și cărora le pasă profund de dimensiunea vizuală a spectacolului. Însă au fost și momente în care am fost nevoit să fac atît de multe compromisuri încît conceptul inițial și-a pierdut coerența. Totul depinde de cît de importantă este scenografia pentru acel regizor. Sînt creatori, ca Joël Pommerat sau Romeo Castellucci, care caută luni de zile soluții pentru anumite efecte vizuale. Cred că orice scenograf visează să lucreze într-un astfel de proces, unde estetica scenei să fie esențială, ca orice alt element al spectacolului.
Cît de mult contează resursele/bugetul în felul în care se gîndește decorul? Și, mai ales, cît de inventiv trebuie să fie un scenograf ca să poată să arate ceva bine cu un buget redus?
Am o abordare realistă și nu mi-am permis niciodată să visez la bugete mari atunci cînd gîndesc o scenografie. Ideal ar fi să nu fiu constrîns de resurse, să pot crea fără această limitare, dar, din păcate, în ultimii ani m-am confruntat des cu restricții financiare. Este frustrant, mai ales atunci cînd ai ocazia să lucrezi în sălile mari ale teatrelor naționale, unde ai nevoie de o scenografie pe măsura spațiului.
Desigur, un buget redus nu înseamnă automat un spectacol sau o scenografie slabă. Cel mai bun exemplu este Trei piese triste, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Național din Iași, producția cu cel mai mic buget la care am lucrat vreodată, dar care mi-a adus Premiul UNITER. Atmosfera fabuloasă a textului ne-a inspirat atît de puternic pe mine și pe Radu, încît am reușit să transformăm limitările în avantaje și să creăm un spectacol de care sînt foarte mîndru.
Bugetul nu îți limitează neapărat creativitatea, dar lipsa lui vine la pachet cu mult stres și presiune. Pe termen lung, aceste provocări pot deveni copleșitoare și pot afecta nu doar procesul de lucru, ci și echilibrul personal și profesional.
Care a fost cel mai complex proiect la care ați lucrat?
Cel mai complex proiect la care am lucrat a fost Pădurea spînzuraților, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Național din București. A fost o experiență intensă, nu doar din perspectiva dimensiunii producției – o sală mare și o distribuție numeroasă –, ci și prin provocările tehnice și artistice pe care le-a presupus. A fost un adevărat tur de forță atît pentru echipa artistică, cît și pentru atelierele teatrului, dar ceea ce a făcut proiectul cu adevărat special a fost dedicarea fiecărui om implicat. Se simțea un entuziasm colectiv, o dorință comună ca spectacolul să iasă cît mai bine.
Un aspect care a contat enorm în parcursul și longevitatea spectacolului a fost susținerea lui Ion Caramitru, care a iubit acest proiect și a crezut în impactul său.
Pe lîngă dimensiunea scenică, Pădurea spînzuraților a fost și o redescoperire personală. Revenirea la textul lui Rebreanu, pe care îl învățasem mecanic pentru Bac, a fost o surpriză neașteptată. De data aceasta, l-am trăit și l-am înțeles altfel, iar emoția și inspirația pe care mi le-a oferit au avut un impact profund asupra mea.
Cum v-ați imaginat lucrurile la început și ce ați învățat pe parcurs?
Cred că naivitatea mea m-a ajutat să-mi păstrez entuziasmul și iubirea față de acest domeniu și de oamenii care îl fac posibil. Relațiile umane sînt extrem de importante pentru mine, atît în viața personală, cît și în cea profesională, dar asta vine uneori și cu dezamăgiri sau momente dificile.
La început percepeam lucrul la un spectacol ca pe un proces marcat de entuziasm, energie pozitivă și creativitate neîngrădită, însă, pe parcurs, am realizat că realitatea poate fi mult mai nuanțată, iar uneori provocările și tensiunile pot domina experiența artistică. Din acest motiv, în ultimii ani am învățat să mă protejez mai bine, să îmi gestionez mai atent timpul și să îmi iau pauze mai lungi între proiecte, pentru a putea reveni cu forțe proaspete și cu aceeași plăcere de a crea.
Contează să colaborezi cu un regizor la mai multe spectacole? Știi ce așteaptă de la tine?
Da, continuitatea în colaborare cu un regizor este extrem de importantă. Pe măsură ce lucrezi împreună la mai multe spectacole, relația profesională devine tot mai fluidă, iar procesul de creație mai organic. Se dezvoltă o înțelegere intuitivă, un limbaj artistic comun, iar acest lucru nu doar că eficientizează munca, dar permite și explorarea unor concepte poate mai profunde.
În timp, începi să anticipezi așteptările regizorului, să îi înțelegi viziunea mai rapid și să contribui cu propuneri care se potrivesc universului său. Fiecare nou proiect ajunge astfel să se bazeze pe o fundație din ce in ce mai solidă.
Educația vizuală nu se termină niciodată, ce v-a atras atenția în ultimul timp?
Pentru mine acest proces continuu de descoperire este o sursă imensă de bucurie. Dintre toate formele de artă, pictura și muzica mă inspiră cel mai mult. De fiecare dată cînd descopăr un artist care mă emoționează profund, am senzația că regăsesc o parte din mine care mă aștepta de mult timp. E un sentiment greu de descris, dar extrem de intens.
De cîțiva ani, mă fascinează universul a doi pictori romîni extraordinari: Cornel Brudașcu și Alin Bozbiciu. La Brudașcu mă atrage tehnica sa de lucru și felul în care explorează senzualitatea și forța expresivă a corpului uman. În schimb, Bozbiciu mă captivează prin teatralitatea scenelor pe care le creează, dinamica compozițiilor și prin rafinamentul cromatic de o eleganță aparte. Ambii reușesc să creeze lumi vizuale care mă inspiră și mă provoacă, ceea ce pentru mine este esențial.
Ați lucrat deja la două spectacole ale Alexandrei Badea. Care au fost elementele-cheie la ele?
Întîlnirea cu Alexandra Badea a fost una dintre cele mai valoroase experiențe din ultimii ani. Ea are o viziune profund ancorată în arta contemporană, iar această estetică în care ne regăsim îmi oferă un echilibru creativ.
O urmăream de mult timp și am admirat mereu felul în care integrează tehnologia pentru a transmite mesaje sociale și politice puternice. În cele două spectacole realizate împreună, Exil și Secundar, ambele aflate în repertoriul TNB, scenografia a fost concepută în jurul ideii de film în teatru.
Pentru Secundar, cea mai mare provocare a fost găsirea unor soluții tehnice care să facă prezența operatorilor de cameră imperceptibilă în timpul reprezentației. TNB dispune în prezent de unele dintre cele mai performante echipe din țară în domeniul sunetului și al video-ului, iar fără dedicarea și implicarea acestor profesioniști, conceptul nostru nu ar fi putut fi transpus în scenă.
De care alte teritorii vizuale sînteți atras?
În urmă cu cinci ani, am descoperit ceramica și, inițial, era doar o activitate între proiectele de teatru. Însă, treptat, a devenit tot mai importantă pentru mine, iar acum încerc să-mi ofer cît mai mult timp pentru această pasiune. Lucrul cu lutul îmi aduce o libertate pe care uneori o simt limitată în teatru și, în același timp, mă reconectează la natură și la sursele ei inepuizabile de inspirație.
Anul trecut am început să explorez mai serios și pictura, simțind nevoia să mă adîncesc și în acest domeniu. Acum provocarea mea este să găsesc o cale prin care să le fac pe toate.
Credit foto: Pădurea Spînzuraţilor, Adi Bulboacă
