Spre deosebire de o mulțime dintre conaționalii mei, eu, unul, nu mă pricep la drone. Recunosc onest. Nici la mijloacele de a le detecta și de a le distruge. Nu știu, în consecință, dacă armata română putea să doboare drona de atac rusească de săptămîna trecută, care a lovit un bloc din Galați, dar n-a făcut-o, sau nu putea s-o dea jos, fiindcă încă n-avea „capabilități”. Iar dacă n-avea „capabilități”, iarăși nu știu de ce fel de „capabilități” ducea lipsă: mitraliere, radare, drone antidrone, soft-uri, elicoptere sau ce altceva. Se zice că au fost cerute de la NATO, dar încă n-au sosit. Nu știm precis de ce n-au sosit. Birocrația noastră, birocrația lor? Pe de altă parte, dacă armata putea s-o doboare cu avionele F16, iarăși nu sînt sigur că știu de ce n-a făcut-o. Armata zice că punea la risc populația civilă, deoarece drona zbura peste zone populate, iar timpul de reacție a fost prea scurt pentru a se găsi o situație convenabilă. Plauzibil. Totuși, e un fapt că pînă acum nici o dronă rusească intrată din Ucraina pe teritoriul nostru n-a fost dată jos timp de doi ani. Incompetență? Sau prudență rezonabilă? Conaționalii mei mai bine știutori zic că puteau să le dea jos atît pe aceasta din urmă, care, iată, a făcut victime (din fericire, numai doi răniți ușor), cît și pe altele din trecut, și că n-au făcut-o. De ce? Lipsă de curaj, „lașitate strategică”, au spus unii mai vocali. N-au avut lege, răspund autoritățile cam confuze. Dar acum au, și totuși... Să ne uităm la polonezi, la baltici. De ce ei da, și noi nu?
De asemenea, nu pot decît să-i ascult pe alții cînd vor să mă lămurească ce a căutat drona asta la noi. Atîta doar că părerile sînt împărțite și aici, deși toate sînt spuse pe cel mai peremptoriu ton. Se spune în general că drona, provenind dintr-un roi care a atacat sudul Ucrainei, ar fi fost deviată să ajungă peste Galați. Deviată de cine? De apărarea ucraineană, care a atins-o, dar n-a distrus-o? Se pare că da. Asta ar însemna că a fost vorba despre un accident nefericit. Sigur, în circumstanțele generale ale războiului declanșat și continuat de Rusia, care și-a asumat riscurile, dar totuși... Sau a fost deliberat trimisă cu puțin peste graniță, pentru a stîrni teamă și confuzie, cum pretind că știu alții? (Dacă-i așa, a reușit din plin.)
Conaționalii mei știu perfect și cum trebuia să reacționeze Guvernul României (cel interimar, căci celălalt nu mai există) și mai ales președintele. „A reacționat prea tîrziu”, au strigat unii fix la opt dimineața deja. „N-a cerut activarea articolului 4 al NATO.” „Trebuia să-l declare pe ambasadorul Rusiei persona non grata”, au reproșat cam tot aceiași. „Ba a făcut bine. A închis consulatul Rusiei de la Constanța. A acuzat direct Rusia. Mai mult, pentru prima oară, a acuzat direct forțe interne că fac jocul Rusiei – în filigran, s-a putut citi nu numai AUR, dar și PSD.”
Pe scurt, unii, cu cea mai mare siguranță posibilă, i-au reproșat lui Nicușor Dan că încă „doarme” și reacționează moale la provocările rusești – fapt care le încurajează. Alții, cu tot atîta aplomb, au spus că, cel puțin deocamdată, a reacționat corect și adecvat. „Experții” se contrazic.
Conaționalii mei sînt foarte siguri, în general, pe ceea ce susțin, în toate chestiunile și, bineînțeles, războiul din Ucraina nu face excepție. Fără îndoială, unele date generale sînt destul de evidente, cel puțin pentru cine nu e mînat de rea-voință sau orbire: Rusia ca agresor, necesitatea susținerii Ucrainei pentru apărarea Europei, rolul tot mai negativ al lui Trump care pare că vrea să „pedepsească” Europa, propaganda de inspirație rusă de demobilizare a susținerii Ucrainei, cozile noastre de topor, care favorizează „împăcarea” Rusiei. Problema este că, pentru a reacționa eficace, se pare că sîntem încă destul de descoperiți, n-avem „capabilități”. Aici, experți și non-experți, cam toți sîntem de acord.
Așa lipsiți de „capabilități”, cum sîntem deocamdată, măcar de-am avea cît mai des și mai prompt, din partea autorităților, cuvintele necesare – cuvinte precise, limpezi, care să spună adevărul, fie și neplăcut, care să nu edulcoreze realitatea, să n-o coafeze, să nu semene confuzie, să nu umble cu cioara vopsită, să nu vorbească păsăreasca administrativă, să nu ne dea de ghicit cimilituri, să nu bolmojească, să nu se ascundă sub tehnicisme –, cuvinte care să aducă un dram de pasiune, de forță, de hotărîre, de limpezime morală. Cuvinte care să facă, la nevoie, diferența, ba chiar istoria. (Și, sigur, care să respecte și gramatica.)
