„Ori de cîte ori văd un colţ de stîncă, o vale, un plai acoperit cu iarbă proaspăt răsărită, sau podoaba cu chip felurit a copacilor, sau crinii de la picioarele mele, îndoit înzestraţi de natură căci sînt şi frumos mirositori, şi împliniţi la culoare, ori de cîte ori văd în depărtare marea spre care se îndreaptă nori rătăcitori, sufletul mi se umple de o tristeţe care nu e fără de plăcere.“ Cuvintele acestea au fost scrise în veacul al IV-lea al erei noastre de Grigorie de Nyssa. Voluptatea întîlnirii cu lumea creată e nedisimulată. Dar în alcătuirea acestei voluptăţi desluşim un difuz inconfort, un sîmbure amărui, care nu este, e drept, ,,fără de plăcere“. Într-un anumit sens, avem aci o primă definiţie a melancoliei. Căci, cum vom vedea, ea poartă, în toate manifestările ei, marca unui persistent echivoc. E tragică şi desfătătoare deopotrivă. Tragicul naturii […] dă o specifică dimensiune sensului ei „iniţiatic“, o dimensiune care lipsea iniţierilor de tip franciscan. Franciscanismul utiliza natura drept instrument al unei iniţieri prin iubire. Penitenţa în sălbăticie va fi mai apropiată de scenariile iniţiatice tradiţionale, în măsura în care va cultiva natura ca pe ambianţa cea mai adecvată a riscului, a punerii la încercare. Natura – de preferinţă deşertică – va deveni un echivalent al deşertului lumii. Ca atare, ea va fi bîntuită de demoni, de tentaţii, de capcane. Te retragi în pustia ei pentru a rezista şi pentru a te purifica prin rezistenţă: în cîmpul naturii nu e loc decît pentru „războaiele“ stîrnite de spiritele răului şi pentru o disperată şi neîntreruptă rugăciune. […]
Există în melancolie o structurală ambiguitate. Ea este simultan stăruinţă optică şi dezafectare, interes pentru lucruri şi distanţare de ele. E încăpăţînarea de a privi – am spune fatalitatea de a privi – conjugată cu suferinţa de a nu putea iubi pînă la capăt obiectul privit. O hyperionică răceală intră, s-ar părea, în sfera melancoliei, dar o răceală care nu se împacă cu sine, ci aspiră neîncetat la propria ei dizolvare. Înţeleasă astfel, melancolia începe să semene cu ceea ce Kierkegaard înţelegea prin „angoasă“. Kierkegaard însuşi ne îngăduie să facem această apropiere de vreme ce, la un moment dat, el îl lăuda pe Hamann pentru a fi caracterizat angoasa drept „melancolie sacră“. Or, pentru Kierkegaard, angoasa era „o antipatie simpatizantă“ şi o „simpatie antipatizantă“ trăită de omul creat, în umbra păcatului originar. E firesc deci ca, pentru urmaşii lui Adam, farmecul melancolic al naturii să stea tocmai în acel amestec de „familiar“ şi „îndepărtat“ socotit de Schopenhauer a fi farmecul inimitabil al muzicii. Ei vor iubi desigur natura, iar iubirea lor nu va avea energia frustă a emotivităţii spontane, ci va fi tot mai categoric complicată de sentimentul unei ireversibile înstrăinări de natură. Cu alte cuvinte, iubirea pe care am numit-o „tristanescă“ a naturii e iubirea unei depărtări. Nu e o iubire tristă căci – cum simţea Grigorie de Nyssa – ea se contopeşte cu plăcerea. E o iubire melancolică, sobră, la egală distanţă de elegia lacrimogenă ca şi de pitorescul frivol. Un pathos rece – dacă o asemenea formulă se poate accepta – face marca ei specifică. Am spune, recurgînd la o imagine argheziană, că pentru cugetul melancolic natura e „apropiată sieşi şi totuşi depărtată, logodnică de-a pururi, soţie niciodată“. Pictorul aservit acestei stări nu aspiră la indistincţia unei frenetice contopiri cu natura, ci preferă suspensia purei virtualităţi, a promisiunii veşnic inactuale, a distanţei postulate fără a fi parcursă. Iar Arghezi nu ne-a ieşit în cale întîmplător. Căci într-o cunoscută poemă intitulată tocmai „Melancolie” el dă nici mai mult, nici mai puţin decît parafraza lirică a acelei antipatii simpatizante sau simpatii antipatizante recomandate de Kierkegaard drept semn distinctiv al angoasei melancolice: ,,Iar acum c-o văd venind, aş voi să mi se pară“ – declară poetul, surprins negativ de rezolvarea iminentă a aşteptărilor sale de îndrăgostit.
Discutat în termenii unei astfel de psihologii, sentimentul naturii ezită între impetuozitate şi prudenţă, între interes, blazare şi culpabilitate. A melancoliza înseamnă a contempla natura ca pe un posibil fără realizare, ca pe o şansă ratată, sau ca pe o speranţă fără finalitate. Dar posibilul, şansa, speranţa rămîn prezente în cugetul melancolicului în ciuda improbabilităţii lor. Între ochiul său şi spectacolul natural îşi face loc o densă stare de aşteptare: aşteptarea indefinită a unei indefinite rezolvări. La un moment dat aşteptarea aceasta îşi ajunge sieşi; devine o aşteptare fără scop. Asupra lumii văzute planează presentimente anonime, sub a căror difuză putere fiecare detaliu pare o aluzie la o imprevizibilă eschatologie. Natura capătă proporţiile unei averi pierdute. E o frumoasă mustrare; şi, prin aceasta, întruparea unei nelămurite amintiri. Dar tocmai nelămuritul din ea exclude drama, pentru a încuraja mai curînd o calmă expectativă. Privirea melancolică purtată de pictor asupra unui peisaj seamănă cu privirea purtată uneori asupra unui chip care ne spune ceva, fără să-şi afle totuşi dezlegare în labirintul memoriei noastre. Îl recunoaştem fără să-l mai putem cunoaşte. În aceste condiţii, a privi devine sinonim cu a savura un mister; îţi găseşti, cu alte cuvinte, plăcerea, în faptul subtil de a trăi printre întrebări care te modelează, fără a avea pentru asta nevoie să capete răspunsuri. A iubi natura, în limitele unei estetici a melancoliei, înseamnă a iubi în ea o dilemă, a da cu răbdare ocol unei definitive depărtări.
(fragment din Pitoresc și melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, p. 62 și urm., Humanitas, 1992)
