Cititorul generos al Dilemei a regăsit, mereu, de-a lungul vremii, rubrica mea „Note, ,stări, zile”. Azi, înlocuiesc „zile” prin „oameni”. Probabil se va mai întîmpla. Sînt și zile de care n-aș pomeni nimic, dacă n-aș fi avut surpriza și șansa de a fi dăruit cu cîteva întîlniri modelatoare. Vezi mai jos...
Cătălin VASILESCU (cu ocazia apariției cărții sale Placebo. Chirurgii în căutarea nemuririi)
Doctorul Cătălin Vasilescu e un altfel de doctor. Mai sînt, probabil, și alții ca el, dar pe el îl cunosc mai bine. Și nu mă refer doar la dexteritățile lui profesionale, pe care le-am simțit și le simt pe pielea mea, ci și la cărțile pe care i le-am citit și care își îndeamnă cititorul să încheie lectura fără satifacția celui în sfîrșit lămurit, ci cu motivația dinamică a celui care vrea să mai caute încă. Toți înțeleg „răspunsul” ca pe o suspendare a întrebării. Textele lui Cătălin nu sînt „răspuns” definitiv lămuritor, ci unul de tip „placebo”, unul care propune o soluție, fără a „vindeca” interogativitatea. Dimpotrivă...
Nimic nu e mai potrivit structurii intelectuale a doctorului Cătălin Vasilescu decît dezbaterea despre moarte și nemurire. E medic chirurg, deci e în permanent dialog cu spectrul morții. Dar lucrează, lucid, nu doar cu proiectul tehnic de a suspenda moartea, ci și cu nevoia de a înțelege ce este moartea și cum ne putem socoti „vindecați” de ea: prin prelugirea indefinită a vieții sau prin asumarea nemuririi, ca trăsătură constitutivă a „omului creat”? Dacă sîntem doar corporalitate, să nu ne facem iluzii: cînd corpul se dizolvă, ne topim în neant, tot ce putem spera e să amînăm atît cît se poate episodul destrupării (întinerire, prelungire a bătrîneții etc.). Dacă, dimpotrivă, corpul nostru e cuplat la o realitate „transumană”, dacă funcționăm mobilizînd o parte „cibernetică” din noi, eternă prin definiție, divină, atunci moartea e doar un accident de parcurs. Ne întîlnim cu ipoteza hindusă: murim și renaștem pînă la totala rotunjire a Eului... (Îmi amintesc și de o amuzantă propunere a lui Eugen Ionescu: era mai bine ca traseul vieții să se orienteze invers: să începem prin moarte și să mergem, tot mai bucuroși, spre naștere...)
Cătălin Vasilescu nu e doar un autor. Nu e doar un medic chirurg. E un personaj de o croială aparte: profesionist, cercetător și, alături de imediatul profesiunii, conferențiar (pentru colegi, dar și pentru public larg), scriitor înnăscut, prieten. În plus, i se potrivește ceea ce s-a spus despre un alt mare medic (Brown-Séquard, prezent în lucrarea de față): „I-a plăcut întotdeauna să facă lucruri pe are alții nu le fac”... E cu atît mai neașteptat și destul de amuzant să găsești, în cartea de față, o stupefintă declarație a autorului: „Sînt cam leneș...”. Dacă aș crede asta, n-aș mai putea să spun, dragă Cătălin, decît că aștept, nerăbdător, celelalte două volume al trilogiei tale despre nemurire. Și o discuție în doi într-o grădină (cu pahare prin preajmă).
Victor REBENGIUC
În seara de sîmbăta trecută, la Sala Palatului, a avut loc un spectacol omagial dedicat lui Victor Rebengiuc. Regret imens că o problemă de sănătate m-a împiedicat să fiu de față. Dar am rugat-o pe Marina Constantinescu, moderatoarea evenimentului, să citească un text pe care l-am scris anume pentru acest moment. Îl reproduc mai jos, pentru cititorii Dilemei, cu mare amor și admirație pentru Victor.
La sfîrșitul liceului hotărîsem să devin actor. Făceam exerciții de unul singur, recitam, imitam, căutam modele. Printre ele, Victor Rebengiuc avea un portret aparte. Rostirea oricărei replici îmbina spectaculos firescul vorbirii curente cu misterul ei neostentativ. Juca un rol, dar făcea, simultan, o mărturisire personală. Pe scurt, reușea să fie un actor exemplar, dar și un convorbitor, un partener de reflecție și de destin. Vocația solidarității (pe care a ilustrat-o, de altfel, și în postură civică) marca nu numai aderența profesionistă la mesajul textului dramatic, ci și la interogativitatea spectatorului, la nevoia lui de dialog, de întîlnire, în spațiul clar-obscur al vieții cotidiene. Actor, dar și partener cooperant în dinamica istoriei trăite. Mulțumiri actorului, dar și unui concetățean inimos! La mai mare, Victor! Și ție, și fermecătoarei tale doamne.
Monica PILLAT (apropo de volumul Chilia fără ziduri, apărut de curînd)
Citesc de ani buni versurile Monicăi Pillat. E aproape o chestiune de destin. L-am cunoscut pe tatăl ei, „actor” al procesului Noica-Pillat, am fost coleg cu mama ei, minunata medievistă Cornelia (Nelli) Pillat. Monica e un rezumat al acestei înlănțuiri, dar identitatea ei lirică e inconfundabilă. Acest „paradox” e farmecul ei: „moștenirea” e, pentru ea, o „chilie fără ziduri”. În perimetrul ei, Monica se declară „captiv de liberă”. Depărtarea îi e aproape, iar aproapele – departe, dar miraculos de atrăgător. Trecutul și prezentul sînt simultane. Dar dincolo de aceste „subtilități”, la capătul lecturii întîlnești plăcerea, emotivitatea, farmecul. Aștept cărțile următoare!
