Clopotul

De Sfintele Paști am revăzut capodopera cinematografică Andrei Rubliov, a lui Andrei Tarkovsky. Este, probabil, a treia sau a patra oară cînd văd filmul, dar, aidoma contemplării oricăreia dintre marile creații culturale ale umanității, la fiecare nou dialog el reușește să-mi transmită ceva nou, ceva ce nu observasem, să dezvăluie un palier spiritual care, din pricina grabei ori atenției scăzute, ori lipsei de maturitate, nu se dezvăluise pînă acum. Actul final al filmului, Clopotul, se desfășoară la 1423, cînd cneazul trimite după meșteri într-un sat pustiit de ciumă, iar aceștia, ca să nu revină cu mîna goală, îl aduc pe mult prea tînărul, neexperimentatul, lăudărosul și vanitosul Boris. Acesta va trebui să toarne un clopot gigantic, folosind secretul aliajului care se transmitea din tată-n fiu. Ajutat și îndrumat de meșteri cu experiență, Boris alege locul turnării, pe un platou înalt din apropierea albiei rîului ce străbate o nesfîrșită cîmpie mlăștinoasă, dincolo de zidurile cetății. Imaginile aeriene ale filmului, ce întruchipează aspirația spre înalt a spiritului uman, surprind o imensitate de glod și bălți, de copaci aidoma unor ierburi pierdute în nesfîrșirea telurică, față de care oamenii ce se încumetă să o străbată par furnici sortite unui destin insignifiant. În acest deșert al ființei, Boris găsește lutul potrivit, acel lut anume care poate să reziste la arderea unui clopot mai mare decît orice aspirație umană, și începe, în groapa săpată anume pentru turnare, construirea formei clopotului.

Filmul arată, cu o minuțiozitate documentară, toate etapele ce precedă nașterea acestuia: eșafodajele din lemn, legate cu funii, cele patru cuptoare pentru topirea aliajului, foalele și dispozitivele mecanice de ațîțare a focului, platformele din scînduri pe care, înhămați la enorme roți, sute de oameni aveau să înalțe clopotul din groapă, pentru a-l putea face să sune. În vastitatea peisajului, deși enorme, toate aceste instalații par ceva mai mult decît nimic, o zgîrietură pe crupa pămîntului, în interiorul căruia chiar și cea mai firavă rădăcină este mult mai robustă decît un om pentru că ea, de fapt, hrănește un copac care este acolo de secole și va fi acolo mult după ce sutele de oameni necăjiți, sărmani și robotitori aveau să se transforme, la rîndul lor, în glod. Truda și nevoința oamenilor, cu un rezultat incert, sînt observate de Andrei Rubliov care, făcînd un legămînt al tăcerii, refuzase să mai picteze icoane, înmormîntînd, împreună cu propriul sine, și talentul încredințat de Dumnezeu.

La turnare, patru pîraie de foc se deschid din cuptoare și umplu forma, iar după răcire, de sub carcasa de lut întărit ca piatra, este extras clopotul, ale cărui grație și detalii nu puteau fi întrezărite din exterior. Momentul ridicării sale și înfățișării către cneaz se apropie, iar mulțimi de mujici se încolonează pe cîmpia tristă pentru a ridica, din funii, uriașul de metal. Eșafodajele scrîșnesc și lemnele pîrîie, întreaga schelărie amenință să se prăbușească, dar, cu toate acestea, clopotul se ridică palmă cu palmă, nu doar prin forța scripeților, ci și prin credința că acel lucru e posibil. În toiul acestui efort colectiv, poarta cetății se deschide și prin ea pășește un nobil alai ecvestru compus din cneaz, suita sa și diplomați venețieni invitați să asiste la eveniment.

După o scurtă slujbă de sfințire a clopotului, în timpul căreia avem senzația că slujitorul Domnului se îndoiește de rezultat și că ar fi preferat să nu fie părtaș la un foarte probabil eșec ce s-ar fi soldat cu jupuirea de vii a tuturor celor implicați, ajungem în punctul culminant în care clopotul trebuie să sune. În absența unui sunet clar, întreg efortul ar fi fost zadarnic, iar ambasadorul italian exprimă dubii serioase că oamenii sărmani și rufoși, prezentați ca „maestri d’opera”, cu mijloacele lor vădit primitive, fără o știință sistematizată și atent consemnată, ar putea reuși. Într-adevăr, la 1423, italienii aveau deja un Brunelleschi, iar tînărul de 19 ani Alberti își începea ucenicia. Dialogul cinic și sceptic dintre italieni și traducător, întrerupt doar de gemetele pieritoarelor alcătuiri din bîrne și funii, se încheie atunci cînd întreaga mulțime își ține suflarea pentru a auzi primul dangăt al clopotului. Limba enormă a acestuia este balansată preț de cîteva minute pînă să poată atinge bronzul, intervalul micșorîndu-se imperceptibil, ca în paradoxul lui Zenon, iar în momentul primei atingeri, deja, întreaga mulțime aude un dangăt clar, profund și nobil, care alungă întregul necaz al miilor de oameni prezenți, neîncrederea venețienilor, spaimele muncitorilor, întinăciunea cîmpiei noroioase și umple văzduhul de o vibrație din altă lume, venită să vindece și să tămăduiască.

Atunci sărmanul Boris, la auzul dangătului dumnezeiesc, se prăbușește în tina moale și plină de cenușa focului stins, realizînd că își păstrase capul pe umeri doar prin pronia divină și îi mărturisește lui Andrei Rubliov că tatăl său pierise înainte de a-i putea transmite secretul aliajului. Izbînda sa nu aparținea nici științei lui, pentru că nu avea așa ceva, nici smereniei, bunătății sau îndurării de care nu dăduse dovadă atunci cînd ar fi avut ocazia, ci în întregime voinței lui Dumnezeu de a mîntui văzduhurile și sufletele oamenilor cu vibrația sa de speranță. Martor al acestei minuni, Andrei Rubliov renunță la legămîntul tăcerii pentru a-i da încredere tînărului Boris, a cărui victorie aparentă nu este decît pecetea unei înfrîngeri ontologice a propriului eu cupid. Îl ia cu sine pentru a-l sprijini să devină meșter clopotar, avînd revelația că, dacă Dumnezeu a arătat că poate lucra prin cei mai nedesăvîrșiți, atunci și el, păcătosul, are datoria de face lucrarea care i-a fost încredințată, aceea de a picta sacrul pentru a-i ajuta pe oameni, omenirea.

Făurirea clopotului dincolo de posibilitățile sărmanelor ființe, ridicarea lui dincolo de rezistența lemnului și funiilor, dangătul lui dincolo de știința acusticii pe care meșterul impostor nu o avea, toate acestea vorbesc despre imposibilitatea de a ne ridica doar prin efort propriu, ci numai prin ajutorul necondiționat pe care Dumnezeu ni-l oferă în fiecare clipă a vremelnicei noastre existențe. Hristos a înviat!

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.