Cum lupți cu monștrii?

Monștrii nu există doar în basme. Nu sînt doar plăsmuiri închise între coperțile unei cărți, balaurii, dragonii, zmeii care amenință o țară sînt cît se poate de reali. Atîta doar că, în realitate, sînt mult mai perfizi, pentru că nu-i poți depista dintr-o ochire, după solzii lor cei groși, aripile metalice și flăcările scoase pe gură. Monștrii din realitate sînt deghizați cu măștile meșteșugite ale dezinformării, ale propagandei, ale fake-news. Sînt liderii charismatici, marionete ale unui sistem totalitarist.

În povești, monștrii sînt înfruntați cu săbii fermecate, vrăji bune, poțiuni magice. În spatele metaforelor din cărți se află însă armele reale. Monștrii pot fi învinși. Fie personaje din basme, fie cetățeni ai lumii digitale, toți îngenunchează în fața înțelepciunii, empatiei, curajului și umorului, căci, pînă la urmă, lupta cu monștrii nu e despre distrugerea lor, ci despre protejarea umanității noastre.

Autonomia intelectuală („Piticul Cinabru”, E.T.A. Hoffmann)

În povestea lui Hoffmann, Piticul Cinabru este acel personaj grotesc și insignifiant, care beneficiază de o vrajă malefică: toate defectele îi sînt percepute drept calități. Piticul devine un lider admirat și respectat, iar cusururile sînt evidente doar celor imuni la vrajă. În politica de azi, această vrajă poartă numele de manipulare. Hoffmann nu creează doar un personaj, ci descrie și fenomenul modelării percepției publice despre politicieni.

La fel ca în cazul Piticului Cinabru, liderii politici toxici devin, în ochii publicului, niște salvatori, niște Feți-Frumoși, prin manipulare mediatică, prin folosirea rețelelor sociale drept PR, prin campanii de dezinformare, plătite cu bani grei. Defectele și greșelile acestora sînt reinterpretate, transformate în calități aparente. Oameni mediocri sînt promovați ca salvatori „divini”, iar criticile legitime sînt neutralizate prin strategii de distragere a atenției sau prin contranarațiuni fabricate. Publicul majoritar este „vrăjit” de aceste narațiuni false, pentru că rețelele sociale joacă azi un rol puternic hipnotizant.

Cum devin oamenii, asemenea personajelor din povestea lui Hoffmann, victime ale acestei „vrăji”? Algoritmii rețelelor sociale, știrile false și propaganda, toate contribuie la crearea unei realități paralele, în care falsul devine credibil, iar adevărul este îngropat în zgomot informațional. Așa cum Piticul Cinabru își cîștigă poziția în mod fraudulos, liderii politici care exploatează dezinformarea ajung să conducă sau să influențeze societăți întregi pentru propriul cîștig și în defavoarea oamenilor care îi aleg. Costurile plătite de votanți sînt, de fiecare dată, catastrofale.

Ruperea „vrăjii”, ne avertizează Hoffmann, este un proces dificil. Însă nu imposibil. Dacă ne-am apleca urechea la sfatul său, dezvrăjirea se poate obține printr-o acțiune radicală, care implică multă voință, care necesită gîndire critică și căutarea unor surse credibile. Dezvrăjirea implică analiza consecințelor. Arma pe care ne-o dă Hoffmann pentru a lupta cu monștrii este autonomia intelectuală, cea care ne deschide mai larg ochii. Care ne face să refuzăm perpetuarea falsurilor și ne exersează gîndirea critică, cea care creează cercuri concentrice. Și care ne face atenți la greșelile liderilor „vrăjiți”: cînd aceștia devin prea încrezători, își vor dezvălui slăbiciunile, iar publicul va începe să vadă realitatea.

Educația (Fahrenheit 451, Ray Bradbury)

În romanul lui Bradbury, cărțile sînt interzise, iar oamenii devin prizonierii ignoranței, privați de diversitatea gîndirii și de posibilitatea de a înțelege lumea, în mod profund. În lumea amenințată de monstrul fake-news, cunoașterea este arma supremă pe care ne-o dă Bradbury. Citește, documentează-te, caută surse multiple, pentru că rareori adevărul stă într-o postare plătită pe TikTok. Azi, într-o societate polarizată, este esențial să protejăm dreptul de a dezbate idei, chiar și cele incomode.

Societatea din Fahrenheit 451 este obsedată de divertismentul superficial, ceea ce duce la alienare și lipsa introspecției. În lumea modernă, consumul excesiv de media socială, știrile fragmentate, conținutul de scurtă durată, inoculat de rețelele sociale, reflectă întru totul acea societate. Bradbury arată că literatura nu este doar un depozit de informații, ci și un catalizator al empatiei, al înțelegerii umane și al progresului. Într-o lume în care informațiile sînt accesibile online, dar cunoașterea profundă este adesea neglijată, trebuie să ne amintim că cititul nu este doar un act intelectual, ci și unul transformator.

Empatia („Crăiasa Zăpezii”, Hans Christian Andersen)

În „Crăiasa Zăpezii“, Diavolul a vrut să acopere cerul cu o oglindă fermecată, astfel încît oamenii să nu mai vadă imensitatea văzduhului, ci să se privească doar pe sine, într-un mod distorsionat, oglindiți de propriile slăbiciuni. Oglinda malefică se sparge, iar miile de cioburi intră în ochii și în inimile oamenilor. Ciobul care intră în inima lui Kay îi îngheață sufletul, îl face să-și uite umanitatea. În societatea de azi, „înghețul” emoțional este izolarea digitală și tendința spre individualismul extrem. Kay este o victimă inocentă a ciobului malefic, precum copiii și tinerii de azi care sînt afectați de presiunea rețelelor sociale. Tehnologia modernă, deși facilitează conexiunile, îngreunează relațiile autentice, iar comunicarea superficială poate duce la „înghețarea” legăturilor umane.

Cioburile oglinzii din poveste, care deformează realitatea, evidențiind doar răul, au devenit azi algoritmii platformele sociale. Algoritmii sînt acele mecanisme menite să deformeze realitatea, promovînd negativitatea și polarizînd, făcîndu-i pe oameni să vadă lumea într-un mod distorsionat, exact așa cum Kay vede totul doar prin prisma ciobului din ochi. Kay este răpit de Crăiasa Zăpezii, figură rece și impunătoare, idealizarea „paradisului” artificial promis de liderii-marionetă, un paradis care, în realitate, nu duce decît la înstrăinare. Însă Gerda nu renunță la Kay. Ar fi putut ridica din umeri, l-ar fi putut abandona și ar fi avut toate motivele, de vreme ce Kay o respinge, o jignește, o desconsideră.

Empatia, curajul, încăpățînarea de a nu renunța la cel „vrăjit”, de a nu-i întoarce spatele și de a-i scoate cu grijă cioburile malefice din inima înghețată sînt armele pe care ni le dă Andersen, pentru a putea lupta cu monștrii din zilele noastre.

Umorul (Don Quijote, Cervantes) 

Don Quijote vedea monștri în morile de vînt, confundînd realitatea cu fantezia. În epoca digitală, manipularea rețelelor sociale, înșelătoare mori de vînt, face din ce în ce mai multe victime. Sfaturile lui Cervantes contra monștrilor? Nu lua de bun tot ce vezi sau auzi, ci întreabă-te cine are de cîștigat din această poveste. Cine o spune? Este real sau doar o moară de vînt? Strecurînd aceste întrebări, Cervantes ne atrage, de fapt, atenția: percepția subiectivă poate deforma realitatea.

Cînd Don Quijote vede în morile de vînt niște giganți amenințători, sîntem avertizați, de fapt, asupra pericolului de a confunda ficțiunea cu realitatea. Idealismul fără ancorarea în realitate ne poate transforma în victime. Deși idealurile lui Don Quijote sînt nobile (lupta pentru dreptate și protecția celor slabi), acestea se bazează, de fapt, pe iluzii sentimentaliste. Căci idealurile trebuie susținute de fapte și informații autentice, altfel sînt doar bule de săpun.

Scenariile cu care sîntem bombardați zilnic pe rețelele sociale ne depărtează de realitate, la fel cum Don Quijote pierde contactul cu realitatea prin romanele cavalerești pe care le citește. Narațiunile bine construite ne pot induce în eroare. Arma pe care ne-o oferă Cervantes este scepticismul sănătos. Importanța umorului și a autocriticii este vitală pentru a învinge monstrul fake-news. În fața absurdului și a confuziei, arma umorului ne ajută să ne păstrăm echilibrul. Nu în ultimul rînd, într-o lume saturată de fake-news, Don Quijote ne încurajează să fim conștienți de limitele percepțiilor noastre, să căutăm adevărul și să punem la îndoială orice ne este prezentat fără dovezi solide.

Nu deveni tu însuți un monstru (Frankenstein, Mary Shelley)

Oricine poate deveni un monstru, ne avertizează Mary Shelley. Dorința necontrolată de putere, cunoaștere sau glorie îi poate transforma chiar și pe cei mai „virtuoși” oameni în monștri. Este un avertisment că răul nu vine doar din exterior, ci poate crește în interiorul nostru din cauza propriei neglijențe morale sau a nepăsării.

Rețelele sociale, asemenea lui Victor Frankenstein, au fost create inițial cu intenții aparent nobile: să conecteze oamenii, să democratizeze accesul la informație și să faciliteze schimburile culturale. Totuși, aceste platforme au ajuns să amplifice vulnerabilitățile umane, creînd un „monstru colectiv”.

Mary Shelley pare să ne pună față în față cu o întrebare esențială, în fapt, una dintre cele mai puternice arme contra monștrilor: ce ne face cu adevărat „umani”?

Și este un avertisment subtil: cînd renunțăm la responsabilitate, la empatie sau ne lăsăm conduși doar de dorințele egoiste, riscăm să devenim, noi înșine, monștrii de care ne temem cel mai mult.