Delir și limbă de lemn

În epoca ceaușistă, limba oficială, cea pe care o vorbeau „cel mai iubit fiu al poporului” și cei din jurul lui, precum și comentatorii de la televizor și din presa de atunci, era una de lemn. Una în care cuvintele, altfel decît în dadaism și suprarealism, își pierduseră sensurile și zburătăceau precum niște entități nu libere, ci subordonate ideologiei de partid și de stat.

Ceea ce, în limbajul (încă) normal de azi, însemna, de fapt, că erau lipsite de sens. Erau niște aiureli făcute să sune într-un soi de flamboaiant de două parale al epocii. În spatele lor neascunzîndu-se, de fapt, nimic. Nimic real și nimic bun. Ci doar niște minciuni al căror scop era să acopere realitatea epocii: și anume, o dictatură în care oamenii – cu excepția unui grup aflat în frunte și-n funcții – nu contau și ale căror interese nu erau în vizorul nimănui. „Poporul” (cuvînt pe care îl detest, pentru că s-a golit de orice sens fiind astfel folosit), de care și atunci se făcea caz, nu era decît o masă de manevră pe spezele căruia se făceau diveerse socoteli și chiar experimente. La ale cărui nevoi nu era nimeni sensibil.

Limba oficială, care, în general, vorbea despre realizările „societății socialiste multilateral dezvoltate”, era o păsărească inventată de sistem ca să acopere golurile care predominau și minciunile care deveniseră normă. Ca-n Alice în Țara Minunilor, era o lume pe dos, în care valorile se inversaseră și-n care trebuia să deții codurile ca să poți descifra comunicarea. Ca să nu cazi în vreo plasă.

Noroc că pe atunci nu existau rețele sociale și tot ce era de comunicat se comunica la televizor, care ajunsese să emită două ore pe zi, și în presa scrisă care era puțină și searbădă. Așa cum singură constatasem la examenul de istorie pentru ceea ce pe atunci se numea treapta a doua, între prevederile unui congres al partidului (comunist român, căci asta aveam de învățat la liceul nostru de filologie) și ale altuia nu era aproape nici o diferență. Se jonglau niște termeni, erau ceea ce azi s-ar numi cuvinte-cheie, mai simple ori mai dezvoltate, cu oarece variațiuni într-un context sau altul. Odată ce-ți însușeai limbajul ăsta, puteai duce, pînă la capăt, toată materia. Era important, cînd învățai toate bazaconiile, să știi că sînt bazaconii. Dacă aveai o familie înțeleaptă, aceasta te pregătea pentru limbajul pe care școala ți-l servea. Dacă nu, de multe ori te mai puteai prinde și singur: erai la liceu și discrepanțele între ce-nvățai acolo și realitate puteau fi văzute cu ochiul liber și simțite pe pielea ta.

Ceea ce vreau să spun cu toate astea e că noi, cei trecuți prin „epoca de tristă amintire”, avem practica acestei limbi de lemn. A delirului. Cu care am fost din nou confruntați, altfel, dar în același spirit, și la alegerile astea. În discursul georgescian numai cuvîntul „popor” a apărut de atîtea ori încît i-am pierdut socoteala. Ne-am trezit iar confruntați cu una din cele mai absurde racile ale trecutului cu care ne-am luptat din 1989 încoace: limba de lemn (cu delirul încorporat). O înșiruire de cuvinte care nu spun nimic, ci doar lucrează, după algoritmi, la frustrări și la emoții, generînd prozelitism.  

În toți anii din 1990 încoace m-am luptat sau măcar am încercat să mă lupt cu limba de lemn. Să ajut la diminuarea, chiar la dispariția ei. Pentru că era goală, dar plină de clișee și generalități, fără nuanțe și subtilități. Fără umanitate, pînă la urmă. Căci nu ne adresăm unor „substantive colective”, impersonale, ci unui om sau altuia. Cu lucruri concrete și vii. Fără măreție, dar cu interes real pentru nevoile fiecăruia în parte, cu empatie. Ca să constat că acum a înflorit din nou. Și că e la mare preț pentru unii dintre semenii noștri. Că a fost reluată cu alte aparențe, dar propovăduind aceeași goliciune. Aceeași lipsă de conținut.

Cred că trebuie să învățăm iarăși mecanismele prin care, mai întîi, o putem identifica. Și apoi prin care ne putem apăra de ea. Prin care o putem contracara. Ca să ne întoarcem la o comunicare simplă, normală și umană.