Petreceri de fete

Cînd eram mai mici, prin școală, petrecerile erau doar de fete. Una dintre „prietene” le invita pe celelalte (vreo cinci-șase) la ea acasă. Și „se punea” de-o petrecere. Cel puțin așa îi spuneam. Astăzi, probabil, nimeni nu ar numi așa întîlnirile noastre feminine. Ar fi considerate mult prea puțin cool. Și totuși, ceva din alcătuirea lor aducea a petrecere, chiar dacă una cuminte și doar în limite permise: exista muzică și un soi de sentiment al festivului.

Respectiva adunare feminină se desfășura în cea mai bună încăpere a casei, și anume în sufragerie. Așa cum am mai scris, majoritatea apartamentelor socialiste ale colegilor mei aveau trei camere. Iar cea mai mare dintre ele și cea mai fercheșă era sufrageria.

Sufrageriile, se știe, erau „perlele coroanei” (chiar într-o lume cu monarhia abolită). Erau mîndria stăpînei casei, a Gospodinei. Am scris-o intenționat cu literă mare, nu pentru că aș crede în acest „concept” (deși nu cred că-i dăunează cuiva să se priceapă la toate cele ale casei, dar nu într-un mod programatic, ci strict necesar), ci pentru că, mai ales pe vremea aceea, a anilor 1980, era „în vogă”.

Se făcea mare caz de dublul loc de muncă al femeii, și acasă, și la serviciu. Aceasta era un fel de Superwoman: fruntașă-n muncă și mamă eroină etc. De fapt, era epoca în care femeilor le era foarte greu, în care, oricît nu mi-ar plăcea termenul, cu conotațiile lui de „luptă de clasă”, reprezentantele sexului cît de frumos își permitea să fie pe atunci erau „exploatate”.

Bărbații erau puși, de cele mai multe ori, să ducă gunoiul, să bată covoarele și să facă piața. Restul muncilor cădeau, în general, în sarcina femeilor. (Desigur, cu excepții.) De aceea mîndria de „Gospodină” compensa oarecum (prea puțin) această încărcătură.

Cum spuneam, sufrageria era încăperea cea mai mîndră din casă. Căci acolo se afla vitrina, display-ul statutului respectivei familii. Cu serviciile ei cîndva de porțelan și bibelourile cu Balerina, Pescarul și Gîscanul la loc de cinste. Precum și covorul persan, cel mai mare, mai bun și mai colorat, în caz că-l aveai. Masa lucioasă și mult prea lungă, leat cu vitrina și cu scaunele tapițate pompos. Precum și lustra cu ciucuri din sticlă și, eventual, puțin auriu. Toate astea le dădeau musafirilor o idee despre standing-ul tău de fapt „burghez” într-o lume care, aparent, abolise explicit această clasă socială și-n care, zice-se, toți eram egali și proprietatea nu conta.

În fabuloasa sufragerie se adunau fetițele de 10-12 ani, cele invitate de fata amfitrioanei. Masa lucioasă era impecabil întinsă și acoperită cu o față de masă cu broderii ori cu motive naționale. Pe ea tronau platourile cu bunătăți. Acestea constau îndeobște în sandviciuri cu cremă de brînză ori pastă de pește. Într-o vreme existau și mușchi file, și cașcaval. Dar, cu timpul, au dispărut din peisaj. Gospodina despre care vorbeam s-a văzut atunci nevoită să-și folosească imaginația culinară, încropind din te miri ce tot soiul de paste. Celor deja pomenite adăugîndu-li-se și ouăle, și roșiile umplute.

De băut, beam siropuri. Sigur, pentru că erau, teoretic, mai naturale. Dar, de fapt, pentru că sucuri nu existau. Cu excepția nectarului bulgăresc, care era chiar bun, atunci cînd îl găseai. Și a Pepsi-ului, accesibil, cu greu, într-o perioadă. A Cico-ului și a Brifcor-ului, ceva mai tîrziu. Dar pe astea le beam, în general, la cofetărie. Acasă se făcea sirop cu sifon. Din muguri de pin, ori de zmeură, din cîte-mi amintesc.

Masa încărcată cu nenumăratele bucate era centrul camerei bune și al lumii. Dar nu era singurul centru. Un altul îl constituia casetofonul (sau combina, pentru cine își permitea așa ceva). Așezat, nu mai știu, tot pe bufetul cu vitrină ori pe vreo comodă sau măsuță din sufragerie, acesta dădea, de fapt, tonul petrecerii. Rar mai exista și cîte o lampă dintr-un fel de paie de sticlă care, atunci cînd se învîrtea, își schimba culorile.

Dar mai multe despre aceasta într-un articol viitor.