Rochii și oglinzi

La petrecerile de fete despre care am povestit nu era ușor să te îmbraci. Nu neapărat să te îmbraci „bine”, ci chiar să găsești ceva care să poată intra în categoria de „festiv” pe care să-l pui pe tine. Căci, pe atunci, mai mult decît acum, se făcea diferența între hainele de zi cu zi și cele de sărbătoare. Împărțirile erau mai rigide și granițele mai apăsate, domeniile mai clar delimitate. O petrecere nu era de ici, de colo. Nu făcea parte din rutina cotidiană. Nu se auzise de smart casual, nici de stilul non-formal.

Așa că, de multe ori, eleganța pre-adolescentină la petreceri aducea cu cea a serbărilor școlare. O fustă neagră și o bluză albă erau alegerea unora dintre participante. Sigur, fusta nu era plisată precum cea de pionier. Ci cloche, cu volane, dreaptă și foarte rar crăpată; uneori nu chiar neagră, ci bleumarin ori albastră. Din stofă ori, în mod excepțional, din mătase sau tul. Supremul material din care putea fi croită, pentru noi, fetițele pe cale să devină fete, era catifeaua. Iar bluza nu era strict o cămașă, își permitea perfide fantezii, precum volanele și dantelurile.

Din fericire, mama era cea care mă pregătea pentru aceste party-uri cu ștaif. Mama fusese întotdeauna elegantă și în pas cu moda, mai mult decît se putea în România socialistă. Așa cum am mai scris, fusese mereu avangardistă, cu un pas înaintea vremurilor. Și nonconformistă: nu ținea cont într-atît (spre deloc) de cutumele locurilor și vremurilor, își permitea să fie cosmopolită.

De asta, dulapul nostru conținea haine din diverse epoci și locuri. Cu ocazia lor am aflat că moda se repetă în mod constant și că, dacă ai un anumit ochi și simț, nu ești în afara ei chiar cu lucruri achiziționate cu zece ani în urmă. Că e fascinant să îmbini piese vestimentare care azi s-ar numi retro sau vintage.

Pe scurt, la petrecerile de fete mă îmbrăcam cu rochii de-ale mamei din alte epoci. Care, culmea, îmi veneau, sigur, poate nu exact așa cum ar fi trebuit, dar atît cît să nu arăt chiar precum băiețelul din „Iarna pe uliță”. Îmi aduc aminte cu precădere de o rochie puțin mai lungă, în tonuri de bej, cu niște desene abstracte înfățișînd, una peste alta, spirale. Și de un pulover (căci rochiile nu erau singura opțiune) bej, pe gît, uni, cu un fel de găuri simetrice, ca o broderie, în partea de jos.

Amintirile mele de la petrecerile de fete sînt în aceste culori pastel, nuanțe de bejuri, marouri cu picături de cărămiziu. Asociate cu o coafură ușor nefirească, pe undeva prea rigidă, cu un păr nici prea lung, nici prea scurt, creț cu ambiții de a fi întins și cu un breton prea rulat, aproape fals. Țin mine imaginea asta a mea dintr-o altă piesă importantă din mobilierul de sufragerie al vremii: oglinda uriașă, cu ramă „prețioasă”, strălucitoare și cu modele deal-vale, care trona pe peretele din dreptul mesei încărcate, în general. Atunci cînd ne mișcam, cînd greoaie, cînd grațioase, în cercul de fete stîngace nevoite să devină, brusc, dansatoare, obișnuiam să mă verific în uriașa oglindă care se căsca, admenitoare, dar și amenințătoare, pe zidul alăturat.

Nu eram neapărat mulțumită de ceea ce vedeam, dar am învățat, în timp, să-mi cultiv un soi de privire de supraviețuire. S-a conturat, din acele uitături oarecum furișe din oglindă, o imagine de sine, între reală și virtuală. „Reală” însemnînd un summum, cît de cît corect, al calităților și defectelor mele. „Virtuală”, pe vremea aceea, evident că neînsemnînd pe net, ci așa cum mi-aș fi dorit să fiu: imaginea visată.

Ideea e că respectiva oglindă, înfiptă fără milă pe peretele din dreptul sandviciurilor noastre cu pastă de pește și cremă de brînză, ne-a făcut, cum s-ar spune astăzi, să ne creăm o identitate. Mai bine zis, să ne-o asumăm pe cea pe care deja o aveam. Să ne putem coase, laolaltă, în ritm de dans, o serie de trăsături superficiale și profunde pe care am ajuns să ni le atribuim. Să ne constituim, cam pentru prima dată, chiar așa, în joacă, precum din plastilină ori din piesele unui puzzle.