Vladivostok nu ar fi fost posibil fără laboratorul educațional de la Cooper Union, școala de arhitectură din spatele cărții. În anii lui Hejduk ca decan al Facultății de Arhitectură Irwin S. Chanin din cadrul The Cooper Union for the Advancement of Science and Art din New York, școala devine un ecosistem de teme, exerciții, expoziții, arhive, publicații. Educația studenților se distanțează de un funcționalism rigid, pentru a se apropia, în primul rînd, de semnificație, căutînd sensul arhitecturii. Școala își arhivează sistematic propria producție culturală (o tradiție pe care Cooper o păstrează, digital, și astăzi) și difuzează aceste „voci” ale atelierelor în afara școlii. Din această cultură de atelier iese cu naturalețe și o carte precum Vladivostok: produs editorial, dar și produs pedagogic, o „lecție de vedere” în haine de album. Hejduk însuși, profesor cu reputația de a fi neiertător în exigență, dar generos în libertatea acordată, își proteja studenții de „corectitudinea fără inimă”. A inaugurat la Cooper un tip de educație în care poetica formei are același rang ca tehnica detaliului. Tehnica proiectării nu dispare, ci este obligată să conviețuiască cu narațiunea implicită a arhitecturii. Din creuzetul lui Hejduk s-a născut o întreagă generație de arhitecți care au pus mesajul arhitecturii în centrul unui edificiu înainte de toate mental și, abia apoi, fizic.
Michael Hays, istoric și profesor de arhitectură, a definit poate cel mai bine arhitectura lui Hejduk, ca pe o „experiență a întîlnirii”. Într-adevăr, în Vladivostok clădirile se întîlnesc cu cititorii pe o scenă unde interpretarea sentimentelor umane declanșează un catharsis și o legătură inversă, de reciprocitate, între public și orașul de la capătul lumii. La definirea acestei legături contribuie și paleta cromatică aleasă de autor la realizarea tablourilor scenice. Evitînd un cod anume, aceste nuanțe corespund unor trăiri psihologice profund umane. Violetul, ocrul și stacojiul sînt oglindite de tăcere, memorie sau o rană și, deschizîndu-ne această perspectivă, aidoma „străzilor” Teatrului Olimpic din Vicenza, Hejduk ne face să descoperim orașe mai bogate, mai vii. Această caligrafie intens personală poate deruta pe cineva căruia i s-a predat arhitectura doar ca sumă de rețete și normative. Hejduk propune altceva: înainte de „cît”, întreabă „cine”. Înainte de „ce”, întreabă „cum”. Vladivostok nu te întreabă „cîte dormitoare”, ci „ce rol joacă această casă în piesa de teatru a locului”.
Sigur, se pot formula rezerve: limbajul extrem de personal al lui Hejduk poate să pară, privit din perspectiva arhitecturii care se construiește, a șantierului, prea puțin transferabil. Vladivostok este, dincolo de orice rezervă, o carte-atelier în care, pas cu pas, lași clădirile să-ți vorbească prin măștile și costumele pe care le poartă, prin culorile lor, prin replici și atitudini.
Născut în 1929, Hejduk beneficiază de o formare americană clasică (Cooper Union, University of Cincinnati, Harvard Graduate School of Design), predă la Texas în anii Texas Rangers (alături de Rowe și Seligmann), apoi revine la Cooper, unde rămîne pînă la moartea sa, în 2000. A publicat peste douăzeci de volume, de la Masca Meduzei la Potrivirea fundațiilor, și a construit puțin (Turnul Kreuzberg și cele două aripi, în Berlin; Casa perete II în Groningen, construită postum), dar a influențat mult, mai ales prin felul în care a rezistat tentației de a reduce arhitectura la „bună practică”.
Tocmai de aceea, Vladivostok se citește astăzi nu ca o curiozitate poetică, ci ca un manual al unei alte posibile profesii: una care acceptă dialogul verbal dintre planuri și fațade, dar și faptul că orașul e o dramă care nu poate fi povestită fără personaje. Din punctul meu de vedere, cartea este mai actuală ca în 1989, pentru că trăim într-o epocă în care clădirile se vînd prin broșuri, nu prin povești; prin certificate, nu prin comunități; prin randări și imagine, nu prin emoție directă. Vladivostok ne forțează într-o manieră foarte subtilă să reînvățăm alfabetul, să ne întrebăm cine vorbește printr-o clădire, pe cine cheamă ea înăuntru, pe cine alungă, cui îi e martor și cui îi e paznic. Cartea lui Hejduk nu explică nimic: întoarce oglinzi. Îți arată cum ar putea arăta un oraș dacă i-am lăsa pe locuitorii săi, umani și arhitecturali, să urce pe scenă și să-și spună replicile fără microfonul PR-ului. Și poate că aici este, de fapt, miza autorului: a trata arhitectura nu ca decor, ci ca actor cu drepturi de autor, pentru că, în Vladivostok, teatrul nu e metaforă, ci metodă.
Orașul devine o distribuție vie, cu roluri variabile, cu scene recurente, cu tăceri. Un post de control nu e temniță, ci pază fragilă, aproape umană, un personaj care se teme și el. O piață este o scenă a posibilităților de interacțiune dintre clădiri, dar și între acestea și oameni. În astfel de cadre cu care rămîi în memorie, Hejduk ți-o spune direct: arhitectura este vie doar dacă o lași să devină persoană. Restul sînt detalii tehnice.
Dacă orașul însuși ar fi un personaj, el ne-ar spune: „Nu mă întreba cîți metri pătrați de asfalt am. Întreabă-mă ce joc. Întreabă-mă ce am de spus. Eu sînt și piața, și postul de control, casa cu fațada tăiată. Observ și mă tem, am memorie și las loc posibilului. Atît îți cer: lasă-mă să intru în scenă”. Este, probabil, cea mai bună definiție a arhitecturii pe care Hejduk ne-o lasă moștenire: un repertoriu de voci. Iar Vladivostok este partitura acestuia.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
