Ce poate fi mai frumos decît să faci binele și să te simți bine făcîndu-l? Iată standardul de aur care sintetizează cîteva mii de ani de dileme practice și teoretice legate de o tensiune fundamentală a condiției umane: realitatea obiectivă a unei vieți și experiența subiectivă a trăirii ei.
O scurtă trecere în revistă a acestei relații din perspectiva istoriei filosofiei ne arată că filosofii au tot încercat să stabilească raportul just dintre Bine și Plăcere. Fie plăcerea se subordonează binelui, fie este un produs secundar al binelui, fie sînt unul și același lucru, fie unul se opune celuilalt, fie unul este o formă a celuilalt, fie sînt complet independente, fie unul îl determină pe celălalt.
Strategia inițială a filosofilor a fost să încerce să reducă problema la unul dintre cei doi termeni sau să stabilească o relație de ordine între cele două concepte. Ulterior însă, au încercat să arate că cele două concepte sînt independente și ireductibile cu mai mult sau mai puțin succes.
Orice strategie au ales filosofii, au pornit de la o experiență proprie fundamentală. Anume că sînt oameni și ca atare gîndesc și experimentează implicit cu propria minte și pe propria piele atît binele, cît și plăcerea.
Ca să parafrazăm un autor celebru, „și-au pus pielea în joc”. Sigur, fiind oameni și nimic omenesc nefiindu-le străin, filosofii nu sînt neapărat și onești sau perfect obiectivi. Este foarte posibil ca argumentele lor să fie direct influențate de circumstanțele particulare în care ei trăiau și își justificau existența. Nu asta este ceea ce își propun filosofii, să justifice propriile lor experiențe sau valori, dar nu e clar dacă reușesc întotdeauna să facă abstracție de ele. Asta tocmai pentru că felul în care înțelegem binele și raportul cu plăcerea are un impact direct asupra vieților noastre.
Dacă aceste considerații ar putea fi reduse doar la nivelul individului, problema nu ar fi așa de acută. Complicat este faptul că atît binele, cît și plăcerea implică și relații cu alte persoane, iar în unele cazuri necesită o coordonare atît la nivelul valorilor – binele, cît și al experiențelor subiective – plăcerea. Binele public, de exemplu, poate intra în contradicție cu binele privat; ceea ce îmi face mie plăcere poate răni pe altcineva.
Oamenii abia reușesc să deslușească pentru ei ce este bine și ce este rău sau chiar și ce le place sau ce nu le place. A găsi viziunea comună cu ceilalți pare a fi infinit mai complicat.
O soluție la această problemă a fost pentru foarte multă vreme aderența la diverse tipuri de viziuni integratoare justificate religios sau metafizic care promit să unifice și să uniformizeze atît concepțiile despre bine, cît și să ofere o listă de plăceri care au consecințe benefice – evident, sub imperiul moderației.
Din păcate, pentru unii, sau din fericire, pentru alții, nu avem de-a face cu o singură viziune, ci cu mai multe, aflate în competiție. Nici una nu a reușit să devină viziunea dominantă, dimpotrivă, modernitatea și globalizarea ne pun în fața unor viziuni alternative extrem de diverse, care se influențează una pe alta și dau naștere la noi versiuni hibride, din ce în ce mai multe și mai variate.
Ca lucrurile să nu fie simple, au apărut, odată cu tehnologia și cu dezvoltarea științei, plăceri noi, unele aparent benigne, altele de-a dreptul devoratoare: cititul, de exemplu, sau vizionarea compulsivă a serialelor TV, realitatea virtuală sau substanțele halucinogene de sinteză. Au apărut noțiuni ale binelui care implică alte specii sau alte forme de organizare a materiei. Toate acestea complică lucrurile și mai mult, nu numai pentru oamenii obișnuiți, dar și pentru filosofi.
Evoluția neuroștiințelor, ipoteza naturii probabilistice a realității, diverse experimente de psihologie socială, genetica, biochimia avansată, prelucrarea automată a bazelor de date antropologice și sociologice sugerează noi și noi alternative de înțelegere a noțiunilor de bine sau plăcere. Filosofia însăși a dezvoltat metode de analiză empirică a noțiunilor de bine, dreptate și plăcere.
Filosofii nu mai contemplă binele, frumosul și adevărul închiși în turnul de fildeș al noțiunilor abstracte, ci fac muncă de teren, compară date și testează ipoteze. Nu mai sînt suficiente declarațiile subiective, ce este plăcut sau neplăcut, sînt verificate reacțiile la stimuli, sînt aplicate metode de determinare statistică a interacțiunilor biochimice de la nivelul sistemului nervos, aparate bine calibrate verifică în timp real activitatea anumitor zone ale cortexului cerebral responsabile pentru plăcere sau durere.
Binele și plăcerea devin obiecte de studiu științific. Iată noua viziune unificatoare, cu ajutorul meta-studiilor procesate de Inteligența Artificială putem determina nu numai ceea ce statistic este binele, dar și cantitatea de plăcere optimă și modul sustenabil de a o obține. Dilemele perene ale tensiunii dintre bine și plăcere par a fi rezolvate într-un interval de timp complet determinabil.
Din păcate, însă, unii filosofi, tributari modului neempiric de reflecție filosofică, insistă să complice lucrurile în continuare, cu siguranță deoarece doresc să își păstreze catedrele și finanțarea.
Unul dintre aceștia este filosoful american Robert Nozick, care a imaginat un experiment mental în care un grup de neuro-psihologi inventează o mașină care ne poate oferi orice experiență dorim. Prin stimularea creierului nostru, aceasta poate crea o viață perfect simulată, plină de experiența scrierii unui mare roman, a legării unei noi prietenii, a salvării omenirii de la dezastru sau a depășirii lui Ginghis-Han la cuceriri. Din interior, aceste experiențe ar fi imposibil de distins de realitate. Mașina ne-ar oferi o viață continuă, personalizată, de plăcere maximă și durere minimă. Întrebarea crucială pe care o pune Nozick este: „Ar trebui să ne conectăm la această mașină pe viață, preprogramînd experiențele de viață?” .
Puterea experimentului mental constă în răspunsul intuitiv puternic pe care îl provoacă. Nozick argumentează că majoritatea oamenilor ar alege să nu se conecteze. Dacă plăcerea – sau binele înțeles subiectiv, adaug eu – ar fi singurul lucru care contează pentru bunăstarea noastră, atunci am avea toate motivele să ne conectăm la mașină, deoarece garantează o viață cu un echilibru net mai mare de plăcere față de durere decît ar putea oferi orice viață reală. Faptul că ezităm sau refuzăm ne arată că prețuim și alte lucruri în afară de experiențele noastre interne, subiective. Există ceva în legătură cu realitatea însăși care contează pentru noi.
Nozick identifică trei motive-cheie care explică reticența noastră de a intra în mașină, dezvăluind astfel ce prețuim în plus față de sentimentele plăcute. Vrem să facem anumite lucruri, nu doar să avem experiența de a le face. Există o diferență între a urca efectiv un munte și a avea experiența simulată a urcării lui. Vrem să fim noi cei care acționează real. Vrem să fim un anumit tip de persoană. O persoană care plutește inert într-un bazin, în timp ce experimentează senzațiile induse din exterior de curaj și bunătate, nu este de fapt curajoasă sau bună. Nozick descrie o astfel de persoană ca fiind o „masă amorfă”. A avea un caracter este un lucru valoros, iar caracterul se formează prin alegeri și acțiuni reale, nu prin experiențe simulate. Conectarea la o mașină de experiențe ne limitează la o realitate creată de om. Ne împiedică orice contact real cu o realitate mai profundă, dincolo de ceea ce ne putem imagina sau construi. Prețuim autenticitatea și o legătură autentică cu lumea, cu alți oameni și cu realitatea așa cum este ea, nu așa cum am programat-o noi.
De ce este subversiv acest experiment mental? Pentru că presupune ireductibilitatea realității la ceva posibil programabil în totalitate de către noi. Oamenii prețuiesc realitatea în măsura în care ea nu este complet reductibilă la voința lor. Poate cel mai elocvent exemplu este situația descrisă în filmul surorilor Wachowski Matrix.
Sistemul perfect construit de roboți pentru oameni, în care binele și plăcerea sînt absolut compatibile pentru toată lumea, duce la un eșec. Inteligența Artificială responsabilă e nevoită să creeze un sistem imperfect, dezechilibrat, în permanentă schimbare. Asta duce la un oarecare dispreț (în film roboții au și sentimente) față de această formă de viață organică imperfectă care una zice – „Să fie bine pentru toată lumea” – și alta face, preferînd haosul.
Nu întîmplător filmul beneficiază de consultanța filosofică a unui mare gînditor al secolului XX, David Chalmers, care într-un articol celebru scris pentru site-ul filmului propune trei ipoteze cu privire la relația dintre minte și realitate. Ipoteza computațională a realității, ipoteza creației spațiu-timpului de către entități din afara spațiu-timpului și ipoteza relației minte-corp, în care mintea există în afara spațiu-timpului.
Nu vreau să arunc cititorii în bezna obscurantistă a metafizicii, așa că nu voi insista pe combinația făcută de Chalmers în sinteza sa metafizică în care combină cele trei ipoteze. În esență, pentru Chalmers, se pare că mintea funcționează în realitatea fizică pe baza programării făcute de un „creator” aflat în afara realității fizice, și asta nu înseamnă că nu există realitate.
Evident că această ipoteză aruncă în aer tot efortul de pînă acum de a rezolva problema compatibilității binelui cu plăcerea prin metode obiective și cuantificabile introducînd nebunia discuției despre adevăr.
Există o lume reală și noi depindem de ea. Putem oare să o cunoaștem? Putem înțelege felul în care această construcție computațională aflată la nivel subatomic generează realități de natură moleculară, biologică sau socială? Depinde filosofia noastră de structura acestor calcule? Mai are rost să plătesc taxe?
Sînt sceptic că putem noi ca oameni, filosofi sau nu, să răspundem pe deplin obiectiv acestor întrebări, așa că am întrebat o structură computațională consacrată să văd ce părere are: „Se poate rezolva tensiunea dintre bine și plăcere?”.
Iată ce a răspuns: e o falsă dihotomie care pornește de la tentativa de a reduce una la alta, un răspuns mai complet se poate obține dacă interconectăm trei dimensiuni, viața plăcută, viața bună și viața cu sens. Important este să fii tînăr, frumos, bogat, sănătos și să te invidieze toți grecii. Nu îndrăznesc să cer explicații suplimentare, modelul premium costă și se anunță noi tăieri bugetare.
Laurențiu Gheorghe este lector univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București.
