Chiar în ziua în care am primit misiunea de a scrie acest eseu, mă gîndeam la ceva ce numeam provizoriu „o teorie a ceasului uman”, o metaforă a vîrstelor umane care se succed aidoma orelor dintr-un ciclu complet al unei zile. Coincidența a fost prea frumoasă ca să nu o desfășor aici, în premieră. Ideea mi-a venit pentru a explica ciclicitățile Lunii progresate într-o hartă pe care urma s-o discut cu o prietenă. Pentru cei care nu sînt familiarizați cu astrologia, progresiile Lunii sînt urmărite pentru a determina temperatura erelor emoționale ale unei persoane, marcînd perioade de triumf și declin, în funcție de casele și de semnele pe care Luna progresată le traversează și care se schimbă o dată la doi ani și jumătate. Însă, mi se părea mie, ceva lipsea din această ritmicitate lunară: o dimensiune a experienței, intuiția unui crepuscul care dă alt tip de consistență lucrurilor. Ca în orice situație de infuzare a realității cu serul alegoriei, apare sentimentul imposturii. E posibil ca eu să fi decriptat această problemă de geometrie a universurilor individuale? Și adevărul e că nu știu dacă ideea e originală sau dacă a fost dezvoltată în prealabil de altcineva. Am căutat pe Google „age zero is like 12 o’clock at night”, iar afabilul AI mi-a confirmat rapid intuiția, oferindu-mi o serie de argumente (nesusținute bibliografic, deci suspiciunea asupra certei originalități a ideii mele e întemeiată, iar oportunitatea de a afla că am reciclat ori redescoperit apa fiartă rămîne o posibilitate deschisă). „Da”, a zis el, „cînd ai zero ani e ca și cum ai fi la 12 noaptea, pentru că atît vîrsta, cît și ora desemnează momente de început de ciclu, dar și finaluri cu sens deschis”.
Cînd te naști, zic eu, e ca la Anul Nou. Cineva deschide o sticlă de șampanie și observă, cu bucurie și frică, atmosfera anului care s-a instalat. Îi dă un nume timid, scotocind prin istoria personală a celorlalți ani buni, convins că el (tu, nou-născutul) va fi (vei fi) diferit. La unu, petrecerea încă e în toi: se arată mici minuni, speranțele dau în pîrg, încolțește și oboseala. Extenuarea e, însă, una binefăcătoare, ușor inebriată. Unii adorm, alții petrec, tot mai sîcîiți, purtați din brațe protectoare în brațe indiferente și înapoi în mici leagăne de dragoste. Impresia e de carusel luminat feeric.
Foarte puțini își amintesc cu adevărat lucruri consistente petrecute de la naștere pînă pe la 4 ani. Atunci e trezirea forțată, primul cîntat al cocoșilor: descoperirea lumii reci de la prima geană de lumină (adesea iluzorie), plină de vrajă (dacă ești lăsat să te întorci în pat) sau de vitregie (dacă n-ai încotro și ziua chiar începe). Lucrurile se petrec în mod similar la 5: se aud primele zgomote, fojgăieli, încep anxietățile, nerăbdările, fuga din culcuș ori, dacă ești deja treaz, căutarea unui refugiu. Formezi prietenii palpabile, care au ceva necunoscut ție pînă atunci: consistența autonomiei.
De la 6 încolo, energia debordantă se cere strunită – circulă primele mașini, se impun primele orare, înveți noțiunea timpului, cifrele (iată!), literele de tipar. La 7 ești deja în malaxorul educației, pe bandă, laolaltă cu toți ceilalți oameni. Productivitatea crește pînă pe la 12, cu mici pauze de ritm pe la 10 și jumătate (ca între ciclul primar și gimnaziu). La 13 te ia o foame cumplită, ca de lup, și vrei să devorezi lumea. Condus de pofte neostoite, corpul tău se preschimbă într-o mașinărie vorace. Funcționezi în baza instinctului pînă pe la 16, cînd intervine moleșeala – e ca un final de program adolescența, cînd nu vrei decît să dormi, să butonezi și să exiști pur hedonist. Impresia se prelungește pînă la crepuscul. Cerul se întunecă, din te miri ce cotloane ies fantasme și promisiuni synth-pop, pe la 19 ieși din casă într-o aglomerație care are laturile ei incomode, e ora la care, dacă nu ești atent, îți pierzi demnitatea, banii și documentele. Către 20, totul e plin, nu sînt locuri decît la bar, zgomotul devine cacofonic. Începi să operezi selectiv, cauți cîteva perechi de urechi care să te audă bine. Sînt ore și vîrste consacrate dialogului fertil, nu muncii.
De aici ies, pînă către noul jubileu de la 24, marile revelații. Apoi, se instalează extenuarea euforică. Către 30, echivalentul unei noi dimineți, ești din nou trezit la realitatea cu program fix, de la 9 la 17, și, cu nuanțe suplimentare, date de experiență care înțelepțește și antichizează, lucrurile își urmează cursul în același ritm eclectic.
Introducerea mea are sens pentru încrederea în siguranța numerelor, în capacitatea lor de a securiza sensuri simbolice nepermeate de marjele erorii interpretării miturilor. De altfel, măsura în care comunicăm precis la nivel de temporalitate și localizare depinde, în mare măsură, de angrenajul în semnificațiile ordinii numerice. Viețile noastre sînt o sumă de date, ore și coordonate respectate sau ignorate, iar majoritatea bifurcațiilor de care avem parte nu țin atît de mult de „ce?” ori de „cine?”, cît de „unde?” și „cînd?”. De aceea, în opinia mea, e inevitabil ca, lucrînd cu simboluri, să nu te împiedici de pluralitatea de semnificații atribuite marcajelor numerice și, odată pornit pe această pantă pitagoreică, să vrei să înveți mai mult, să vrei să înțelegi și, de ce nu, să ții la a aplica ceea ce ai aflat. Îmi explic acest fenomen luînd în calcul mai multe puncte de vedere.
Pe de o parte, numerele sînt promisiuni in nuce, istorii despre recurență și oglindire în cubul de gheață al rațiunii („Castelul tău de gheață l-am cunoscut, gîndire”). De exemplu, cînd predau basmul, elevii mei rețin în primul rînd faptul că tema lui centrală stă în invariabilul conflict dintre forțele binelui și ale răului (la fel de invariabil rezolvat în favoarea binelui niciodată relativ) și, în al doilea rînd, motivul literar al cifrelor și al numerelor magice. Dincolo de faptul că e mai logic și mai bine articulat, în virtutea existențelor lor mai puțin permeate de situații de tipul transgresării unui tărîm, al superiorității incontestabile a mezinului sau a împăratului fără urmaș la tron, cifrele magice le vorbesc despre propriile practici secrete, împotriva cărora, cînd și cînd, se ridică discret cîte un subiect de simulare, cîte o micro-argumentare, cîte un spirit iluminist și auster. M-am gîndit, așadar, observînd recurența acestei receptivități a elevilor mei, la faptul că aceste cifre poartă cheia unui cod al ordinii morale, în care, dacă binele iese întotdeauna învingător, tiparele repetitive există ca borne kilometrice menite să avertizeze (ori să mențină vie speranța) că lucrurile se vor așeza într-o matcă perfect controlată. Înțeleg, astfel, apetența lor pentru tot ceea ce are sens prin repetabilitate și simetrie ca pe o poftă de a trăi în acord cu ritmurile după care binele se reafirmă și se restabilește periodic, într-un clișeic, dar atît de seren concept al „echilibrului ordinii cosmice”. Nu uit că ele sînt, pînă la urmă, principii care ne informează spiritul clasic, conducîndu-l, chiar și prin cele mai obnubilate hățișuri romantice ori expresioniste, pe o cale netezită de idealism tipologic.
Pe de altă parte, căutînd tipologicul, tiparul și o geometrie secretă, mai curînd accesăm limbajele și metodele care ne satisfac atare pretenții. Așa am ajuns eu, de pildă, într-o perioadă umbrită pînă la gotic, macabru și grotesc, la astrologie. Era modul meu de a găsi în povești despre noi, tipologicii, confirmarea unei ordini ascunse. Am vrut să știu astrologie „în termenii mei” (iar nu în interpretările filtrate subiectiv ale celor pe care îi știam ocupîndu-se de acest domeniu), am învățat astrologie, apoi am învățat și Tarot, dar nu am mers mai departe și nu m-am ocupat de numerologie. Toate aceste arte converg, într-un fel, spre aceeași dinamică a locului comun în care numărul devine garantul moral al unei ordini universale. Între gradele de pe ecliptică și ciclicități se strecoară – disruptiv, dar, se preciza, revelatoriu – și alte metode de calculare a erelor personale și a timpului. Cifrele arcanelor au sensul lor suplimentar în oglinda numerologiei. Ca să găsesc punți între ceea ce știu despre lume observînd-o și ceea ce îi iert convinsă de predeterminări destinale și lucrînd cu aceste simetrii „de temut”, aș fi testat și apele reci ale acestei metode, însă am rămas tributară unei mai vechi reticențe. De aceea, măsura în care cifrele magice din viețile noastre sînt ocurențe care ne reamintesc ceea ce intuiam citind povești este fascinantă, dar și deconcertantă pentru mine.
Totodată, superstițioasă înnăscută, știu cît rău și cît bine pot face simetria și repetiția promise ca pandante ale sensului finalmente ordonat, pozitiv al unei povești în desfășurare. De exemplu, cînd eram mică, am observat că sînt urmărită de cifra 5 și de combinații care, împreună, rezultau 5. Eram un copil anxios, dependent de dovezi că lucrurile pot merge bine, sensibilă pînă la o debilitantă empatie, expusă, grație unor tranzite intense ale lui Saturn în casa I, în copilăria mică. Tot atunci, am descoperit, probabil în infatigabila Formula AS, un articol care atribuia fiecărei litere a alfabetului o semnificație și un număr. Încă sînt alertă cunoscînd persoane care au prea mulți D în prenume – D era un semn de prefăcătorie (A – de romantism, N – de onestitate).
Supuși ai rigorii impuse de coduri, indicii, marcaje, nu avem cum să nu le observăm și, observîndu-le, nu avem cum să nu fim scurtcircuitați de posibilitatea atîtor conexiuni. Totuși, practica limitelor autoimpuse, de la atenția acordată orelor duble de pe cadran, pe care le vînam ca să-mi dea de știre că „va fi bine”, pînă la maladia obsesiei vizavi de kilogramele afișate pe cîntar, m-a învățat că, în general, atașamentul față de numere e o închisoare. Sigur, el capătă sens odată ce pornești motorul și se îmbogățește cu dovezi în mod exponențial, dar are prea mult din volatilitatea superstiției. E important, așadar, să discerni cît din ceea ce cauți în simetrie actualizează angajamentul predictibilității și cît e turbionul acelei gîndiri iluzorii dictate mai mult de dorințe decît de realitate.
O concluzie provizorie ar fi că, sigur, viețile noastre au mai mult sens în prezența numerelor. E important însă ca, dacă nu sîntem mici sau mari fanatici ai unei metode, și doar „scotocitori” liberi, să discernem în ce măsură lăsăm logica lor să ne dicteze parcursul. Pînă la urmă, nici numerologia, nici astrologia nu sînt științe, ci modalități vechi, adesea abuzate, frecvent supralicitate, care încearcă să pună ordine în ceea ce pare să nu fie niciodată în ordine.
Și asta e chiar în ordine. Cîteodată.
Olga Ștefan este poetă, profesoară de română și are un doctorat în domeniul științelor filologice.
Credit foto: Wikimedia Commons
