De la cinci la opt ani, fiica mea s-a dus la Cercetași, iar apoi a clacat, a renunțat („Tati, nu mai pot, nu mai vreau, nu mai merg!”). A fost primul eșec al vieții ei, pînă acum și singurul, iar eu m-am tras deoparte și-am încercat să înțeleg motivele; resursele volitive ale fetiței sînt foarte mari – cel puțin, în comparație cu ale mele –, iar faptul m-a impresionat. Și m-am străduit, vorba directorului Dumitru din Operațiunea Monstrul, să-mi dau seama: „Unde-am greșit?”.
Mai întîi de toate: ce este Cercetășia și de ce mi-am dat copila acolo, la Cercetași? Răspund pe scurt, chiar dacă incomplet: Cercetășia este armată pentru copii (probabil c-aș fi jupuit de viu dacă acest articol ar fi tradus în franceză și citit de cine trebuie – sau, mai exact, de cine nu trebuie!). Și de ce mi-am trimis fiica de cinci anișori să facă armata la Cercetași? Pentru că nu cred în civilie.
Mai scurt și mai brutal de atît nu pot formula răspunsurile, dar acum este nevoie să le dezvolt, altfel nu se înțelege nimic. Fără a mă arunca la istoricul organizației (care poate fi găsit pe Internet, din două-trei click-uri), spun doar că Cercetășia este o organizație de voluntari, în care copiii poartă o uniformă specifică, o cravată și niște insigne, fac anumite activități împreună (excursii și tabere), au o ierarhie strictă și sînt supuși unei discipline de grup. Blajină, dar fermă. Cei mici ascultă de cei mari, cei mari sînt conduși de un șef, iar șeful răspunde în fața unui adult, care este de obicei o doamnă în vîrstă, care adună banii de la părinți. Deci părinții își înscriu de bunăvoia lor copiii în această organizație (care, pentru românii ceva mai delicați, poate părea paramilitară), și mai dau și bani. Dar, desigur, e nevoie de mai mult, de mult mai mult, așa că Cercetășia este finanțată de statul belgian.
De ce? Ei bine, n-aș putea să spun. Intru acum pe teritoriul supozițiilor, care este provocator, dar pe care nu se poate pune nici o bază. Presupun că valoarea supremă – care constituie crezul (și secretul succesului) Cercetășiei – place guvernanților acestei țări... așa cum îmi place și mie. Această valoare este călirea. Copiii, puberii, adolescenții și tinerii de la Cercetași sînt expuși situațiilor dificile, din toate punctele de vedere, iar scopul este de a le dezvolta rezistența fizică și psihică, de a-i antrena să coopereze (pentru a depăși dificultățile), de a-i încuraja să improvizeze, să disprețuiască văicăreala, „nu pot”-urile, diferențele de clasă socială (sau de rasă, sau de gen, sau de orice), de a-i obișnui cu explorarea naturii, cu conștientizarea pericolelor și cu imaginarea de soluții proprii pentru orice problemă. Toate bune și frumoase, dar de ce n-a rezistat fetița mea decît trei ani?
Pentru că, în practică, un proces de călire presupune privațiuni. Cît a fost cu Cercetașii în excursii de-o zi, prin păduri și pe coclauri, copila s-a descurcat foarte bine, cu mici mîrîieli inevitabile („Mă dor picioarele”, „Mi-e cald” etc.). Lucrurile s-au schimbat în rău odată cu înaintarea în vîrstă și în ierarhie, cînd a mers în tabere de cîte o săptămînă, în care nu numai că i-a fost foarte greu, dar a trebuit să aibă și grijă de cei mai mici decît ea. Ar fi tolerat totul, și faptul că mîncarea era gătită la comun, în fiecare zi, și frigul nopții (dormeau în saci de dormit, dar saltelele erau jilave), și lungile drumeții zilnice, pe ploaie sau pe zăduf, dar n-a reușit să treacă peste problema toaletelor: ca să iasă cît mai ieftin, Cercetașii închiriază totdeauna cele mai amărîte spații de cazare, care-s departe de orice obiectiv turistic (asta e bine) și sînt foarte prost întreținute (asta nu e bine). Iar cînd 30 de copii au la dispoziție, timp de o săptămînă, doar două toalete care se înfundă tot timpul, tabăra devine ceva foarte asemănător unui coșmar.
Recunosc că orgoliul meu de caporal în rezervă a fost binișor pălit de refuzul domnișoarei Buzea de a se mai duce la Cercetași (nevastă-mea s-a bucurat, că ei nu-i plăcuse treaba asta de la bun început). M-am străduit din răsputeri să-i explic copilei că noi sîntem un neam de supraviețuitori, de adaptabili și de neînvinși, așa că să facă bine să-și reconsidere decizia, dar ea a rămas pe poziții („Tati, du-te tu și fă caca noaptea-n pădure cînd plouă, dacă ești mare neînvins!”). Am cedat.
Am tot reflectat la povestea asta. În primul rînd, de ce au Cercetașii succes, în timp ce Pionierii n-au avut? Că tot organizație paramilitară de copii a fost și aceea. Pentru că era obligatorie, nu facultativă? Pentru că nu oferea nimic, dar pretindea obediență absolută? Sau, pur și simplu, pentru că orice-i comunist e de mai slabă calitate decît ce-i capitalist? Cred că astea ar putea fi întrebări pentru alt articol.
Interesant e altceva. De ce ar vrea un om întreg la minte să se supună la privațiuni și, mai mult decît atît, să-și trimită copilul să i-l chinuie alții? Ca să mă pot concentra mai bine, las acum copilul deoparte: de ce mă supun eu la privațiuni? De ce se supun alții la privațiuni incomparabil mai teribile: alpiniștii, maratoniștii, speologii, yoghinii, scufundătorii? Că doar nimeni nu-i plătește să se chinuie așa, dimpotrivă, dau ei bani din buzunar! Primul răspuns, tipic țărănesc – sau hai să zicem mai frumos: campestru, pastoral, agrest, tradiționalist – este că li s-a urît cu binele. În loc să se ducă la prașilă sau la coasă, să asude-n vipie cît e ziulica de lungă, ei se țin de prostii: auzi, să alergi de nebun! Acest răspuns nu-i OK.
Al doilea răspuns ține de natura muncii contemporane. După milioane de ani de evoluție, omul stă cocoșat pe un scaun și apasă pe niște butoane; da, cît e ziulica de lungă. Toate setările corpului și ale minții sînt date peste cap de acest mod modern de a „vîna” pentru a pune carnea pe masă, așa că oamenii caută compensarea, sub diferite forme. Un alt răspuns, oarecum înrudit, este cel dat de istorie: nu de milioane, dar de zeci de mii de ani, masculii speciei noastre au purtat războaie, ucigîndu-se unii pe alții (și scremîndu-se să nu fie uciși, ceea ce-i la fel de greu, poate chiar mai greu). Acum nu mai e nevoie de asta, sau cel puțin așa credeam pînă de curînd, așa că nevoia de război a fost înlocuită de sporturi.
Dar privațiunile sînt altceva. Poate ar fi mai potrivit să le spun „privări”: de amidon, de televizor, de confort, de dulce, de alcool, de mașină personală, de cafea, de carne, de știri și chiar de bani (pentru cei mai extremiști). Astea nu mai au de-a face nici cu vînătoarea, nici cu războiul; cei care se supun unor astfel de privări spun, cel mai adesea, că o fac din rațiuni de sănătate sau ideologice.
Îndrăznesc să vin cu un răspuns personal, pe care – jur pe ce-am mai sfînt! – nu l-am citit nicăieri, mi-a venit mie-n cap în timp ce mă gîndeam la acest articol, de fapt la tematica acestui Dosar. Poate că mai e ceva, un motiv inaparent care ne face, pe mulți dintre noi, să ne „privăm” de tot felul de chestii care ne fac viața dacă nu mai bună, atunci clar mai ușoară și mai plăcută. Mă gîndesc că sîntem, într-un anumit sens, produsele a două mari – imense – ideologii care se bat cap în cap, dar care își dau mîna într-un punct: creștinișmul și comunismul. Punctul de care zic este suferința („privarea de plăceri”). Ar suna așa: „Da, suferim acum, în prezent, dar ne vom desfăta în viitor”. Cu alte cuvinte, viața de apoi a creștinilor și viitorul luminos al comuniștilor ar avea ceva în comun: sacrificarea prezentului.
Cînd aceste două ideologii au pierdut teren, a devenit interesantă glorificarea prezentului, adică a „plăcerii”, a lui „acum”. Dar cei formați ideologic au rămas c-o lipsă, c-o absență, c-un vid. Și l-au umplut cu ce? Cu „privări”, cu automortificări din astea: auzi, Without Beer or Bread, ca-n poemul lui Alan Sillitoe!
Mihai Buzea este scriitor și trăiește în Belgia. Cea mai recentă carte a sa: Pădurea vrăjitoarei mici, Editura Frontiera 2025.
Credit foto: Wikimedia Commons
