Iată cum începe Fizica lui Aristotel: „În toate demersurile – metodos, spune el, adică căi pe care mergem – care presupun principii, cauze sau elemente, înţelegerea şi faptul de a şti au loc pornind de la cunoaşterea acestora. Căci noi considerăm că ne cunoaştem pe fiecare cînd am aflat cauzele prime şi principiile prime şi am ajuns pînă la element”. Deci, pe scurt, propoziţia asta ne spune: a şti înseamnă a identifica cauza. Pare de bun-simţ, spunem noi astăzi, dar dacă citim toată această propoziţie vedem că universalitatea ei este doar aparentă. Aristotel nu o dă drept una universală, el spune „în toate demersurile care presupun...”, adică s‑ar putea să existe și unele care nu sînt aşa, nu „presupun...”. Dar nu spune care altele ar fi acestea. Nu ştim ce a gîndit exact, dar e limpede că aici Aristotel nu ne oferă o propoziţie cu valoare universală. Deci în toate demersurile care presupun principii-cauză – deci acestea –, a cunoaşte înseamnă a trimite la cauză. Aristotel pare să ne spună aici că există cel puţin un mod de a practica ştiinţa prin care apelul la cauză ne face să înţelegem adevărul. Acest tip de ştiinţă este unul foarte cunoscut, foarte practicat, foarte aplicat atunci cînd vorbim de aşa-zisele „ştiinţe exacte” şi am impresia că această propoziţie poate să stea la baza lor. [...] Numai că această teorie clasică, funcţională şi, probabil, venită din experienţa lui medicală a intrat într-un moment de criză. [...] În Antichitatea tîrzie, în secolul al III-lea, în mediul Alexandriei, sîntem într-un moment în care cultura mediteraneeană se întoarce către trecut, către texte fondatoare, se reorientează de la o cunoaştere a cauzelor către o cunoaştere a textelor şi a sensurilor lor. Că se interpretează Vechiul Testament, că se interpretează Homer, că se interpretează alegoric Dialogurile lui Platon, de fiecare dată se interpretează un text.
Acesta este mediul în care creşte Plotin, care va produce cîteva remarci prin care deschide un război ştiinţei cauzale stabilite şi puse pe podium de Aristotel. De ce face asta? Pentru că se luptă cu stoicii. Teoria stoică spunea: există o lume unitară în care legea cauzalităţii este baza, în care distincţia fundamentală dintre cer şi pămînt trebuie redusă la această cunoaştere cauzală, în care astrele sînt cauze ale evenimentelor sublunare, şi punct. Libertatea noastră, ca for interior, sigur că există. Este ea în raport cu acest univers cauzal ca diferenţă? Poate. Dar acesta este universul de la care trebuie să pornim şi pe care trebuie să ni-l asumăm.
Răspunsul lui Plotin la stoicism este unul polemic şi el vorbeşte despre nevoia de a renunţa la ideea că astrele ar fi nişte cauze, mergînd pînă la a-l invoca pe Anaxagora şi a spune că aceste astre sînt nişte simple pietre aflate în mişcare circulară. Foarte frumoasă traducerea lui Armstrong – el spune că sînt nişte „rolling stones”. Am avut multe dispute cu Andrei Cornea despre natura acelei expresii și traducerea ei în română, el spune că ar fi nişte pietre de pe caldarîm, eu cred că sînt astre, în orice caz acesta este un pasaj foarte frumos și foarte disputat din tratatul Despre destin al lui Plotin. Ei bine, acolo el vrea ca astrele să fie nişte simple obiecte materiale care se alcătuiesc într-un sistem şi nu ele ca obiecte, ci sistemul este cel care contează, pentru că el este un sistem de semne. Adică Plotin vrea să dea deoparte gîndirea cauzală şi să afirme primatul unei gîndiri hermeneutice, adică al unei gîndiri care interpretează sensul textului plecînd întotdeauna de la nivelul şi caracterul său singular. Lumea este un text, sursele noastre culturale sînt texte, tot ceea ce ne înconjoară sînt texte, iar virtutea lor principală, este că ele ne trimit la altceva – şi asta mi se pare foarte interesant! – pentru că funcţionăm într-un univers ierarhic, şi nu într-un univers al cantităţilor infinite, cum este cel al stoicilor. [...]
Iată ce spune el în Eneada a II-a, tratatul 3, despre mişcarea circulară: „Fie aşadar astrele asemeni unor litere scrise etern în cer sau ca o scriitură aflată în mişcare care realizează o funcţie sau alta alăturînd-o şi pe cea a semnificării”. Şi mai jos spune: „Toate sînt pline de semne şi înţelept este cel care cunoaşte ceva prin altceva”. Să ascultăm foarte atent aceste cuvinte: „înţeleptul este cel care cunoaşte ceva prin altceva”. E un tip de gîndire care se opune radical frazei lui Aristotel. E cu totul altceva! Nu cauza, ci semnul este cel care generează înţelepciunea. [...]
Ce s-a întîmplat cu acest mesaj plotinian? El trece printr-o interpretare la Augustin şi printr-o instituţionalizare, care este povestea lui medievală. Avem un text din Augustin, din Confesiuni (13-15), scris într-o logică incorectă, dar într-o structură discursivă simbolică ce se susţine. E un discurs mai degrabă poetic decît unul argumentativ în care Augustin se joacă cu cuvintele. Citim la Profetul Isaia, susține Augustin, că cerul se va strînge ca un sul de carte la sfîrşitul timpului. Dar de ce se va întîmpla asta? Pentru că, iată, cerul este ca un acoperămînt de piele asupra noastră – face aici o trimitere la Psalmi –, aşadar pielea aceea se va preface într-un sul la sfîrşitul timpului, iar noi trebuie să înţelegem acel text ca să putem înţelege sfîrşitul acestei lumi. Cum spuneam, textul e incorect logic, dar funcționează foarte bine simbolic și mesajul este poetic. Dar teoria pe care o susține îşi are structura ei aferentă, şi anume: pentru că Adam cînd a căzut s-a îmbrăcat în piei, fiindu-i ruşine de goliciunea lui, înseamnă că pielea este acoperămîntul trupului şi totodată semnul căderii, dar este şi semnul ridicării, pentru că pe ea a fost scrisă Scriptura divină. Aşadar, ceea ce trebuie să facem în momentul acesta – parafrazez textul şi vi-l povestesc – este să ne îndreptăm asupra pielii ca suport al scrisului, să citim ce scrie, pentru ca ceea ce scrie să ne trimită mai încolo de ceea ce este scris şi să încetăm să mai privim spre cer ca la o structură aflată în mişcare a unei scriituri (e limpede că are textul lui Plotin sub ochi!) şi nu trebuie să mai citim cerul, ci trebuie să substituim cerul cu Scriptura. Așadar, să facem acelaşi lucru pe care-l spunea Plotin, să trecem de la teoria cauzelor la teoria semnului, dar nu cu acelaşi obiect, adică nu cu cerul, ci cu Scriptura.
Prin urmare, Augustin nu face decît să preia o teorie plotiniană şi să o aplice. El produce un program de lectură a lumii dintr-o perspectivă semiologică spunînd că lumea este alcătuită din lucruri şi semne, iar dacă considerăm că lumea se reduce la lucruri sîntem nişte păgîni şi n-am înţeles niciodată orizontul ei transcendent, dar dacă tratăm lucrurile drept semne, atunci se naşte în noi iubirea şi dorul de ceea ce este dincolo, adică de teritoriul la care trimit semnele astea. Asta este ştiinţa creştină pe care el vrea să construiască în tratatul lui Despre învăţătura creştină.
Așadar, Augustin creează programul unei ştiinţe. Dar şi el se opreşte într-un punct. Există un text pe care autorii medievali îl citează pînă la saţietate, un pasaj de referinţă, mai ales prin caracterul lui enigmatic (Despre Treime, în Cartea 14, cap. 3), în care Augustin spune că ar trebui să se creeze o ştiinţă care să genereze, să consolideze, să apere, să hrănească credinţa. Iar această ştiinţă nu trebuie dobîndită de toată lumea. Cu alte cuvinte, numai cîţiva ar trebui să o cunoască bine, pentru că e o ştiinţă ca o meserie, fiind învățată și practicată ca produs al unei erudiţii. Dar această știință ar fi de folos întregii comunităţi. Iată pasajul: „...fără să atribui desigur acestei ştiinţe tot ceea ce poate fi ştiut de către om privitor la lucrurile umane, în care se află foarte multă vanitate fără rost şi curiozitate periculoasă, ci doar acel lucru prin care credinţa întru totul producătoare a mîntuirii, care duce spre adevărata fericire este născută, hrănită, apărată şi întărită. Prin această ştiinţă nu devin puternici foarte mulţi credincioşi, deşi ei devin foarte puternici prin credinţa însăşi”.
Contextul este cel al discuţiei asupra distincţiei pauline dintre ştiinţă şi înţelepciune. Şi el spune: înţelepciunea este doar dincolo, în ţara Tatălui, iar ştiinţa este aici și ea trebuie practicată, trebuie să aibă această formă şi această funcţie.
Ce este această ştiinţă? Exprimîndu-se atît de enigmatic, făcînd ca Aristotel, de fapt, în Metafizica („există o ştiinţă care…”, dar nu-i dă numele), el dă de fapt deschiderea unui destin, şi anume a tuturor celor care, organizaţi sub formă de şcoli în secolele XII-XIV, în universităţi începînd cu secolul al XIII-lea, îşi fac catedre şi vor să predea această ştiinţă. Este o știință hermeneutică, căreia Augustin îi fixează destinul în Confesiuni, regulile în Despre învățătura creștină şi pe care o enunţă enigmatic în Despre Treime. Este, totodată, o știință care trebuie să aibă un raport cu celelalte ştiinţe pentru că sînt catedre diferite care se luptă între ele pentru studenţi sau pentru resurse şi atunci trebuie să aibă o identitate. Puţini sînt astăzi cei care amintesc faptul că cel care a dat numele acestei ştiinţe, preluînd un cuvînt aristotelic vechi, folosit de creştini cu alte sensuri pînă în momentul acela, a fost un personaj laic, un student etern revoltat, un celebru scandalagiu al şcolilor pariziene din secolul al XII-lea, şi anume Pierre Abélard. El i-a spus acestei științe „teologie”.
Faptul că astăzi există în universităţi această ştiinţă i se datorează lui Abélard. Această ştiinţă însă a fost pusă imediat în discuție, în secolele XIII-XIV, chestionîndu-se tocmai natura ei științifică. Toată lumea care voia un doctorat în teologie trebuia să înceapă prin a explica de ce este aceasta o ştiinţă. Toma de Aquino spunea că este o ştiinţă cauzală, aristotelică şi a creat un model în acest sens. Bonaventura spunea că este o ştiinţă hermeneutică; răspunsurile au fost foarte diferite şi a apărut o vastă literatură asupra acestei probleme. [...]
Spre finalul secolului al XIII-lea, aristotelismul intrase în criză, cultura arabă terminase de transmis modelele cosmologice, cultura creştină sesizase problemele de incompatibilitate și vine un moment în care latinii, universitari sau nu, încep să se despartă de aceste modele aristotelice şi vor un alt model. Și îl aleg pe Augustin. Astfel, secolul al XIV-lea marchează o puternică întoarcere a universităţilor la metoda hermeneutică și se întîmplă ceva foarte interesant. De exemplu, la Universitatea din Paris, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, profesorii de teologie nu sînt figuri bisericeşti și se găsesc în mod frecvent în conflict cu clericii cărora le atrag atenția că ei, universitarii, au competenţa de a citi și interpreta Scriptura şi nu oamenii Bisericii. Comunitatea creștină este mai avizată să citească şi să interpreteze textul sacru decît figurile ecleziastice, cu condiția să fie instruită și învățată. Or, asta ne plasează direct în pre-Reformă. [...]
Alexander Baumgarten este profesor la Departamentul de Filozofie Premodernă și Românească al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
