Pentru o societate care, chipurile, este foarte preocupată de educație, s-a scris și s-a comentat prea puțin Raportul de diagnostic al educației și cercetării din România, prezentat de ministrul Educației și Cercetării, profesorul Daniel David, pe 19 mai 2025. Notez doar, în trecere, această ipocrizie a lumii românești care, altfel, dramatizează în stilul discuțiilor de bodegă „problema educației și a școlii românești”, dar, cînd are în față un asemenea document, tace mîlc. Sigur, reacții au fost, dar puține și venite exclusiv din mediile profesioniste și profesionale. Am parcurs cîteva, mie mi s-au părut pertinente și cred că ministrul și echipa lui au preluat din aceste reacții ceea ce le este de folos. Dar cred că Raportul ar trebui discutat și dincolo de cercul profesioniștilor educației, în societate, dacă tot ne lamentăm că educație nu este și, dacă ar fi, mult mai bine ne-ar fi. Din această perspectivă, a cetățeanului român care simte că sistemul de educație românesc are probleme mari și că multe dintre necazurile României noastre nu ar fi existat dacă am fi avut un sistem de educație calitativ superior celui de azi, scriu aceste rînduri.
Mai întîi, merită salutat Raportul în sine. Nu doar pentru amploarea lui, nu doar pentru precizia unor diagnostice, cît pentru asumarea lui. Încă de la început, ni se spune că Raportul a fost elaborat personal de către ministru, după discuții, analize și consultări cu specialiști din minister, dar și din afară, inclusiv din străinătate. Avem în față, așadar, un gest de curaj politic și administrativ; n-am mai întîlnit asemenea documente, adică rapoarte de asemenea anvergură scrise și asumate personal de ministru, documente care spun oamenilor limpede ce vede în sistem și ce are de gînd să facă ministrul. Mi se pare de salutat acest gen de abordare care este nu doar curajoasă, ci și responsabilă. Nu este vorba de faptul că ministrul ar lua reformele pe care le preconizează pe cont propriu, ci este vorba despre leadership și, mai ales, despre asumarea răspunderii. Într-o țară în care șefii se ascund în mod obișnuit după instituții, în care persoana fizică concretă se ascunde în carapacea abstractă a persoanei juridice, de cele mai multe ori ca să acționeze arbitrar și anonim, gestul ministrului David îmi stîrnește simpatie. E ca și cum ar spune: „Sînt responsabil de acest sistem, eu asta văd și asta vreau să fac – ce ziceți?”. După care va trece la acțiune.
În ceea ce privește conținutul Raportului, care evaluează punctele tari și punctele slabe ale sistemului nostru de educație și cercetare și propune reforme, aș spune cîteva lucruri. Oricine i-a citit cartea despre psihologia poporului român sau l-a urmărit în conferințe (unele memorabile, rostite în cîteva ediții ale Conferințelor Dilema) știe că profesorul Daniel David este genul de cercetător care evaluează după ce măsoară și se pronunță numai în măsura în care are date. Nu-i plac speculațiile, oricît ar fi ele de inteligente și de subtile. Raportul mărturisește acest gen de autor: la baza diagnosticului său stau exclusiv date (extrem de interesante datele despre școlarizare și despre numărul de lucrători în sistemele de educație public și privat) sau observații brute (cum este aceea că sistemul de cercetare și inovare nu produce prea multă cunoaștere).
Așadar, reiese un diagnostic convingător și corect. Poate că mi-ar fi plăcut să găsesc, pe undeva, și cîteva considerațiuni de ordin etic. Ici-colo, cînd Raportul vorbește despre organizarea cercetării, despre meditații sau doctorate, se poate desluși, în diagnostic, și opțiunea etică a ministrului. Totuși, cîteva fraze mai apăsate mi s-ar fi părut necesare pentru că, pe tot parcursul ei, educația fără substrat etic și fără mesaj moral nu are nici un sens. Dacă admitem că scopul educației instituționalizate, de care este responsabil dl Daniel David în Guvern, este acela de „a produce” cetățeni funcționali într-o societate liberă și democratică, atunci vom înțelege de ce întregul proces al școlarizării trebuie să fie, pentru subiectul său, o experiență morală formatoare. De la corectitudinea evaluărilor la care este supus pînă la educarea responsabilității morale față de bagajul de cunoștințe pe care îl dobîndește, elevul/studentul trebuie să primească permanent mesajul că onestitatea este singura regulă acceptabilă în orice face. Acest mesaj trebuie dat elevului/studentului fără oprire, începînd din clasa I pînă cînd primește titlul de doctor în nu știu ce știință.
Reformele sugerate de ministru, unele doar enunțate, altele ceva mai articulat formulate, au sens și par potrivite scopului asumat în Raport. Sigur că sînt încă lucruri neclare. De pildă, realizarea principiului opririi politicii la poarta școlii, cu care toți sîntem de acord, e un pic neclară pentru că, pe de o parte, școlile rămîn în administrarea unui om politic, care este primarul, și sub ochiul unui Inspectorat Județean care devine Direcție și care este condus(ă) de un om numit politic. Pe de altă parte, sînt multe idei bune. De pildă, este de aplaudat ideea extinderii evaluării cunoștințelor. E aberant să predai fără să evaluezi periodic elevul, într-un fel sau altul, pe materia predată. Sigur că formulele de evaluare nu trebuie să fie cum erau pe vremea în care eu dădeam treapta I, apoi treapta a II-a, apoi examen de intrare la facultate. E stupid să determini drumul în viață al unui tînăr la 14 ani după un examen la matematică și română, fără să ții cont de ceea ce a făcut sau va putea face în viitor. Evident, evaluările trebuie să aibă consecințe, dar e preferabil să evaluezi repetat și des pînă cînd apare consecința decît să evaluezi o singură dată și definitiv.
Un alt lucru care mi-a plăcut în Raportul ministrului David este strădania de a găsi calea de coexistență a principiului „nu lăsăm pe nimeni în urmă” cu principiul excelenței competitive. Ele nu trebuie puse în legătură, nu trebuie condiționate unul de celălalt, ci trebuie găsită calea aplicării lor separate. Nu e bine ca unul dintre aceste principii să atenueze efectele celuilalt. În general, e dificil să păstrezi simultan active aceste două principii, mai ales într-o lume în care competiția e descurajată și spiritul de competitivitate, altfel natural vîrstelor tinere, este timorat de un fel de nouă morală moale. Ministrul pare că înțelege cît este de important să recunoști firescul: că nu toți elevii sînt egali în merit, în inteligență, în hărnicie și seriozitate, în dorința de a învăța și performa. Și că a lucra pentru condiții egale acordate tuturor elevilor nu înseamnă egalizarea celor lipsiți de merit cu cei merituoși, care trebuie premiați și stimulați să fie tot mai buni, în raport cu alții și cu sine.
Cu acest Raport, ministrul Daniel David a răspuns societății, chipurile îngrijorată de starea educației. Acum, firesc este ca societatea să-i răspundă la rîndul ei și apoi ministrul să se apuce de treabă. Nu știu dacă se va întîmpla așa. Oricum ar fi, Raportul nu trebuie să devină un document fără urmări.
