Multitudinea de stiluri, tehnici și limbaje poetice moderne nu mai surprinde pe nimeni. Încerc, pe cît pot, să înțeleg „misterele” genului liric, conștient de propriile lacune, într-o abordare lucidă, condiționată de inerentele limite ale amatorului în domeniu. Din păcate, pașaportului meu „poetic” i se refuză mereu viza pentru acest spațiu spiritual privilegiat. Nu renunț, desigur, simt dincotro bate vîntul, sînt conștient de sărăcia instrucției în ale poeziei, iar rezultatele – cum altfel? – sînt pe măsura firavei mele devoțiuni. Nu poți învinui la nesfîrșit poetul pentru criptografia mesajului, pentru enigmatice construcții metaforice, pentru nelimitata inovație stilistică sau pentru îndrăzneală avangardistă. Imposibilitatea acordului pe aceeași lungime de undă cu autorul – să o luăm ca în fizică – se poate datora și ignoranței lectorului, chiar lipsei unor „senzori” specifici receptării versului. Să fie de vină aluatul, drojdia sau focul molcom al propriului athanor? C. Noica menționează o idee interesantă: „În jurul unei opere noi, ceilalți se strîng ca muștele pe laptele proaspăt, spune Hegel. Și începe apoi un întreg balet. Pe de o parte, artistul se ascunde în operă, se identifică cu ea și declară că ea spune totul; pe urmă simte totuși nevoia să explice, să vorbească și declară că opera nu spune totul, că ea nu îi epuizează idealul. Pe de altă parte, criticul vine și așază opera lui peste opera artistului, declarînd însă că explică opera artistului”. (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș).
Actul critic, indiferent de genul literar, se vrea întotdeauna obiectiv, cel puțin în intenție, focalizat pe subiect, fără resentimente sau plata unor polițe. Critică constructivă, voiam să zic, dar mi se pare că sună a oximoron. Că lucrurile mai stau și altfel, nu miră pe nimeni, iar avertismentul lui Eugen Lovinescu nu trebuie neglijat: „Critica se face cu idei, iar polemica cu vorbe”. Referindu-ne numai la poezie, nu este un secret pentru nimeni că interpretarea depinde de lector, iar gama evaluării pentru aceeași scriere poate varia foarte mult, de la insignifiant la entuziasm, totul depinzînd de sensibilitatea individuală și de instrucția în domeniu. Nu de puține ori labirintul poetic nu îți mai jalonează ieșirea, rătăcind la nesfîrșit prin meandre misterioase, tot mai îndepărtate de liman. Mesajul poetului devine neinteligibil, dificultățile decodării duc la refuzul lecturii. Apoi, pe bună dreptate, și poetul simte nevoia unei luări de poziție, motivîndu-și ermetismul creației: „A numi un lucru înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea poemului, care e făcut din ghicirea treptată; să-l sugerezi, acesta e visul!”. Sînt vorbele lui Mallarmé, vorbe care par a-i da dreptate poetului francez, dar ghicirea treptată devine adesea calvar, iar „sugerarea” prea alambicată ar face necesară o adăugire explicativă, un fel de hermeneutică adiacentă, ca la textele religioase. Greu de împăcat și capra, și varza!
Merg mai departe și, în loc să mă luminez, mai mult mă „întunericesc”, vorba știți voi cui. Eugen Simion, într-o digresiune critică pe teme poetice, se întreba cum am putea interpreta propoziția lui Rimbaud: „Poetul devine iluminat (voyant) printr-o lungă, imensă și rațională dereglare a sensurilor”. Același critic român vine cu o interpretare proprie: „Poetul îndepărtează cuvîntul de sensurile lui etice și estetice obișnuite, tulbură funcția lui de de comunicare și caută să regăsească în el o putere de evocare pură. Însă acest lung exercițiu de purificare sfîrșește prin a da cuvîntului un nou sens etic și estetic, o nouă funcție de comunicare. (...) Pe scurt: dereglarea tuturor sensurilor este, în poezie, un alt mod de a le organiza”. Un fel de haos organizat, asta să fie poezia? Ce să mai înțeleg?
Cum misterul mesajului poetic rămîne adesea o enigmă pentru cei mai mulți iubitori ai acestui gen de lectură, gîndul mă trimite la acea scriere ideală invocată de I.D. Sîrbu: „O carte pe care să o poată citi și tata, și Blaga”. O utopie! – îmi veți replica. Răspunsul îl avea poate și scriitorul petrilean, dar cîte utopii nu se înfăptuiesc?
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
Credit foto: Wikimedia Commons
