De la Las Vegas spre L.A., traversăm deșertul care ne învăluie cu totul în grandoarea și dogoarea lui, atenuate, bineînțeles, de confortul mașinii. Mai multe stații de benzină te avertizează prin mari afișe că e bine să ai plinul făcut înaintea pustiului care urmează, fiecare pretinzînd că ar fi ultima. E un truc comercial pentru că, de fapt, pe autostradă niciodată nu rămîi pe distanțe prea mari fără parcări și benzinării.
Găsesc un radio cu muzică clasică (KDFC HD1). E ca Muzicalul de acasă. În lungile noastre drumuri prin America am ascultat radiouri și muzici de toate felurile. De multe ori am ales melodiile country, pentru că ni se păreau cele mai potrivite cu locurile pe care le străbăteam. Am mai spus cum am tot descoperit cît de puternic e imaginarul nostru american, datorat nenumăratelor filme. Dar, spre deosebire de alte cîntece, muzica clasică are un avantaj: e aceeași peste tot, nu depinde de loc și nici de moda zilei, e un reper universal. Iar la asemenea depărtări de casă, într-un peisaj nu doar neobișnuit, ci de-a dreptul marțian, să asculți compoziții clasice și orchestre de care ai auzit și acasă e extrem de reconfortant. În plus, la drum lung, pe autostrăzi fără sfîrșit, constat că, cel puțin pentru mine, muzica simfonică se potrivește de minune. E vorba de epica ei muzicală, de lungă durată. Te bucură că ai timp să-i deslușești, ca nespecialist, meandrele, tainele și legăturile. Firul muzical se tot desfășoară, precum panglica șoselei din deșert. Scurtele bucăți pop au o poveste mai scurtă, bazată mai mult pe cuvinte. Se asortează mai bine cu orașul. În infinitatea deșertului american, din întîmplare, găsesc o potrivire chiar și mai bună. La postul amintit curge o muzică minimalistă, probabil Phillip Glass sau ceva asemănător. Ei bine, minimalismul în deșert e ca valsul în sălile unui palat sau rock-ul pe o mare arenă. Aparenta repetare și austeritate a peisajului se acordează cu aparenta reiterare și simplitate a muzicii. Înșiruirea culmilor pietroase, în frumusețea lor seacă, e însoțită de sobrietatea muzicii riguroase, fără floricele și arabescuri inutile. La rîndul ei, și finețea liniei sonore e parcă acompaniată de delicatețea nuanțelor de gri, bej, maroniu, verzui sau roșiatic, caracteristice deșertului.
De ce există deșert? Asta poate fi o întrebare fundamentală. E o problemă care-ți vine automat în minte cînd îl traversezi. Sînt succesiuni de creste și văi pietroase, platouri cu cactuși sau tufișuri rotunde, ori porțiuni complet goale, fără nici o plantă, neatinse probabil niciodată de vreun picior de om. Cine și de ce l-ar străbate? Cu toate astea, sau poate tocmai de asta, există un fel de atracție a deșertului. Îți cere parcă să-l cercetezi mai în amănunt, să-l iei la picior, să-i înțelegi rostul. Presupusa lui inutilitate intrigă, iar impresia de nesfîrșire insondabilă e fascinantă (cel puțin la fel ca muzica minimalistă). E ca o mare fixă și poate mai frumos ca marea. Un prieten mi-a spus că toți am avea pe undeva prin faldurile subconștientului deșertul, ascuns într-un fel de memorie genetică a speciei. Cine știe... Cert e că, prima oară cînd îl văd, îmi place neașteptat de mult.
Observăm un fenomen interesant: o culme din depărtare spre care se îndreaptă șoseaua, după minute bune de mers cu viteză mare spre ea, pare la fel de departe. Percepția distanțelor e alta decît în mod obișnuit. Profunzimile spațiului sînt dincolo de aparențe.
Toată această vastitate moartă de munți, movile, văi și platouri e traversată de autostrăzi, ca de niște linii ale vieții, pline de automobile și camioane colorate și strălucitoare, niște artere pline de animație.
Stîlpii de curent ne atrag atenția încă o dată. La fel ca șoselele, liniile electrice traversează și ele deșertul, pe trasee numai de specialiști înțelese, dar se încadrează în peisaj într-un mod cît se poate de firesc, pentru că stîlpii sînt de lemn. Chiar dacă sînt noi și foarte solizi, strălucind de stratul uleiurilor de protecție cu care sînt unși (deloc șubrezi, așa cum mai vezi pe la noi), imaginea lor are ceva retro. Par mai degrabă din filmul Route 66 decît din seria autostrăzilor moderne. Am văzut astfel de stîlpi prin multe zone ale Americii. Bănuiesc că, la distanțele pe care le au de acoperit și la mulțimea pădurilor existente, folosirea lor e mai economică.
Din loc în loc apar niște panouri care ne fac cunoscută existența unui diner numit Peggy Sue. Urmăm indicatoarele, curioși să vedem ce putem mînca acolo și scormonim prin memorie, încercînd să ne aducem aminte ceva despre acel film (Peggy Sue se mărită) pe care, cu siguranță, l-am văzut cîndva. Din nou, America filmelor.
