Abia după mulți ani reușesc să răspund mai ferm la această întrebare care macină mulți părinți. Există multe tipuri de concurență: concurența între colegi de clasă/prieteni, competiție de tip concurs, concurență prin care copiii vor să se afirme în fața părinților sau cea dintre frați. Sigur că mai există și alte tipuri de concurență ce pot fi înșiruite aici, vă las temă de gîndire.
Generația noastră, a celor de peste 40 de ani, a crescut cu acea voce pe care poate încă o auzim în minte: „Ai luat 8. Dar Andrei cît a luat? El de ce poate și tu nu?“. Aceste fraze, atît de des spuse de părinți, zilnic, ani de zile, e imposibil să nu fi lăsat urme asupra noastră, pe măsură ce am crescut. Poate la început insesizabile, poate s-au inserat nevăzut în job, dar, cînd devii părinte, riscul de a le da mai departe este uriaș de periculos. Și atunci apare, inevitabil, extrema și îi cădem atît de ușor în capcană fără să ne dăm seama de riscuri: „Eu nu vreau să treacă copilul meu prin ce am trecut eu“ – gîndesc părinții azi. Ceva firesc, nu? Și, astfel, îl (supra)protejăm. Nu ne mai comparăm copilul cu Andrei și chiar eliminăm total competiția între el și orice alt copil.
Acum știm că e benefic să nu comparăm copiii între ei, prin fraze care știrbesc încrederea copiilor în sine, dar competiția între copii la concursuri este diferită. La fel cum este cea din interiorul clasei. Să le luăm pe rînd.
● Ar mai trebui să se acorde premii la finalul clasei? La toate concursurile, toți copiii să primească diplome de participare și nimeni să nu primească premiu sau să primească toți premiu. O fi bine? O fi rău? Sînt și unii învățători care cer să nu mai fie ierarhizați copiii la festivitatea de final de an școlar.
În urmă cu trei ani a apărut în spațiul public un subiect care a iscat discuții aprinse și a împărțit Internetul în două: o învățătoare din Bacău a inițiat o petiție prin care să se renunțe la tradiția premierii elevilor în festivități publice. În opinia ei, „aceste festivități le transmit copiilor că nu pot fi toți de 10, că nu sînt buni, nu sînt valoroși, că munca lor nu a fost suficient de susținută ca să merite aprecierea de la final de an școlar”. Așa să fie oare? Pînă la urmă, elevii din clasele primare deja de mulți ani nu mai primesc note, ci calificative, ceea ce ar trebui să mai reducă din aceste diferențe sau măcar să îi facă să nu mai alerge după note.
Este atît de dificil pentru copii să vadă că un alt copil a luat notă mai mare, deși au depus și ei efort? O fi traumatizant? De ce? Pentru noi a fost, cînd eram copii? Poate nu e atît de greu de dus dacă adulții nu ar pune sare pe rană punctînd după o premiere cu fraza de mai sus: „X de ce poate și tu nu?“. E firesc, nu toți elevii sînt de nota 10. Totuși, le spunem copiilor că sînt unici, că nu trebuie să semene cu colegul, dar parcă n-ar strica să aibă o notă mai bună ca el, nu? Oare așteptările nu ar trebui schimbate puțin și la părinți, la adulții din viața lor, fie că sînt profesori sau bunică și mătuși?
Premiile sînt văzute adesea ca un imbold prin care copiii să fie motivați. Cînd eram noi mici, acest lucru era practicat și considerat util. Azi se vorbește însă despre cum nu ar trebui să vîneze recompense copiii și să facă lucruri pentru că vor ei, nu pentru că există o motivație exterioară. Dar la 6-7 ani nu prea cred că poate fi aplicabil acest lucru. Dorința de a cîștiga trebuie să fie una prin care copilul să înțeleagă cum crește și se dezvoltă, nu doar că e cel mai bun. De cealaltă parte, de ce ar trebui să privăm copiii de oportunitatea de a cîștiga? De bucuria victoriei? Cum să o savureze altfel? Cum să își valideze cunoașterea? Totuși, un premiu este o recunoaștere a unui efort și a muncii pe care o depui.
● O soluție de compromis. Sînt însă și învățătoare sau profesori inventivi care încearcă pe cît posibil să egaleze balanța între cele două direcții. De exemplu, la final de an școlar fiecare elev primește o diplomă unică și un premiu simbolic. Atenție, nu o diplomă de participare, ci una în care este scos în evidență un anumit talent al copilului. Și ajungem astfel la ceea ce cred eu că reprezintă echidistanța și soluția sănătoasă din competiții, care îl va împinge de la spate pe copil să meargă în acea direcție. De exemplu, un copil primește o diplomă care spune că el e cel mai bun din clasă la găsit soluții, altul – că e cel mai bun din clasă la spus povești, și tot așa. Fiecare simte astfel că nu a muncit degeaba și că are un rol, un aport, se simte văzut. Dar acest lucru nu este valabil într-o competiție școlară, sportivă, unde e firesc să ai cîștigători. Altfel cum poți evolua?
● Sînt competițiile școlare sau sportive benefice? Unii experți în educație spun că e firesc și trebuie să existe competiții școlare între copii, dar după vîrsta de 10 ani. Spiritul lor competitiv, la care se adaugă stresul că nu performează suficient, este amplificat la vîrste fragede pentru că nu pot gestiona atîtea emoții. Copilul ajunge să fie nervos, frustrat, și nu înțelege de ce alt copil e mai bun decît el, cînd și el a depus efort. Sînt situații în care elevii sînt ultracompetitivi fără ca părinții să le ceară asta. E greu și pentru adulți să vadă cum copilul pune singur presiune pe el, dar pot fi și cazuri în care părinții îl „încarcă” pe copil să reușească. Modul în care fiecare copil învață să gestioneze o pierdere sau o victorie este esențial.
● Copiii se nasc competitivi – competiția dintre frați. Experiența mea de mamă a doi băieți îmi confirmă că ne naștem cu toții competitivi. Chiar și cu o fărîmă de competiție. O avem, e acolo. Unii o accesează mai intens, alții mai puțin. Motivele sînt diverse. Ca părinte, chiar și atunci cînd încerci cu toată ființa ta să NU îi compari pe copii cu prieteni sau colegi, pe frați între ei, inevitabil, la un moment dat, se vor compara ei singuri, într-o luptă de putere ca să te cîștige, ca să îți atragă atenția, ca să „lupte” pentru iubirea ta. Parcă cu cît încerci uneori să îi pui pe aceeași linie, cu atît mai mult ei încearcă cu toată ființa să fie cei mai buni și să o dovedească.
De ce ne naștem competitivi? Este oare un imbold creat de natură pentru a ne dezvolta? Sau un mecanism de supraviețuire al speciei umane? Iar cînd vine vorba despre frați, fiecare are nevoie să cîștige ceva, în felul său, și astfel să fie văzuți sau poate să își confirme sieși că e cel mai bun. Cu siguranță, cu vîrsta lucrurile se mai clarifică (pot doar să sper!).
În ziua de azi, părinții au acces mult mai ușor la tot felul de activități pentru copii care conduc și la competiții, de multe ori îi încărcăm pe copii de dimineața pînă seara în ideea de a le descoperi potențialul sau ceea ce le place. Și aici se ajunge ușor în extrema în care avem copii obosiți, cu un program mai încărcat ca al unui adult, doar pentru că aparent le plac totuși acele activități. Dar totul vine cu un preț și atingerea echilibrului devine apăsătoare.
● Unde e linia de mijloc, așa încît nici să nu neglijăm potențialul copilului, nici să nu-l frustrăm cu ce nu poate face? Pentru că de multe ori, chiar și atunci cînd îi place o activitate sau două, copilul tot se va simți obosit și îi va fi greu. Cel mai simplu ar fi stabilirea unor reguli pentru copii și familie, confortabile pentru toată lumea: cît timp să faci o activitate pînă poți renunța la ea, la ce vrei să renunți ca să poți practica hobby-ul. Ești dispus ca părinte să faci două ore pe drum pentru o oră de antrenament? Merită pentru bucuria copilului? Dar copilul este dispus să alerge pe drumuri în loc să stea cu prietenii lui? Sînt multe întrebări aici cu care părinții se confruntă și fiecare se ghidează după propriile nevoi.
● Cazul David Popovici – și cea mai sănătoasă competiție. Nu întîmplător am lăsat la final cazul lui David Popovici, care continuă și azi să uimească nu doar o țară, ci și o lume întreagă. La sfîrșitul lunii iulie, David Popovici, care deja nu mai este copil, dar a fost pînă mai ieri, ne dă în continuare lecții grozave nouă, părinților, și este un model de urmat pentru copiii noștri. În puținele ieșiri în spațiul public, părinții lui David au spus că nu au pus presiune pe el și că mereu mergeau la o cofetărie după antrenamente, indiferent ce rezultate avea la o competiție, dacă avusese sau nu o zi bună, dacă se purtase frumos – el primea atenția părinților și ACEA prăjitură, necondiționat. A afirmat și David de multe ori cît de mult a contat această atitudine a părinților săi. I-au permis să fie el în competiție cu sine, care pînă la urmă pare a fi cea mai sănătoasă, spun psihologii.
Crește stima de sine atunci cînd copilul nu mai este comparat cu altcineva, ci doar cu sine. E poate mai ușor să te raportezi la propriile cunoașteri. De aceea pare să fie o limită între o competiție reală, un concurs și competiția dintre indivizi. Cred că ține mult de percepția fiecăruia asupra victoriei sau a unui eșec. Pentru că dacă îi învățăm pe copii să se bucure de o victorie, dar fără să îl jignească pe cel care nu a luat și el premiu, este în sine un cîștig pe termen lung. Dacă îi învățăm că a pierde e firesc în viață și că mai important este ce înveți din experiență sau din eșec, este din nou un cîștig. Dar să nu cumva să ne amăgim, aceste lecții nu se învață peste noapte, ci cu multă insistență și răbdare.
Și iată că, nu demult, chiar David povestea într-un interviu, după ce a obținut prima medalie de aur la Singapore, că a vrut să se retragă din competiție pentru că l-a cuprins frica, dar nu aceea de a pierde, ci o „frică de a-mi atinge propriul potențial”.
Alexa Stănescu este jurnalistă, autor al blog-ului Alexisme.ro și redactor la Edupedu.ro.
.jpg)
