Culorile au avut utilizări ideologice, politice și interpretări propagandistice cu mult înaintea „revoluțiilor colorate”, adică a seriei de proteste care au avut loc în țările post-sovietice, la începutul secolului XXI. Vom urmări în cele ce urmează felurile în care culorile roșu, verde și aur au colorat istoria recentă a artei și a iconografiei ideologiei politice din România. Aceste culori au devenit elemente de identitate politică, inclusiv din mărci înregistrate, unele ulterior amendate și interzise prin lege. Utilizarea acestor culori nu a fost întîmplătoare, ci parte a unor complexe programe propagandistice, iconografice, elaborate și puse în circulație inclusiv cu participarea artiștilor.
Culoare primară, roșul a fost, de-a lungul istoriei, simbolul avertizării și al pericolului. Este știut că încă din 1863, începînd din Franța, s-a extins în mai multe orașe europene moda „Saloanelor Refuzaților”, adică a expozițiilor artiștilor respinși de jurii să facă parte din expozițiile Saloanelor Oficiale. Aceste „Saloane ale Refuzaților” arborau la intrare un steag roșu, simbol al frondei la adresa celor oficiale. În aceeași perioadă, pentru a marca revolta, drapelul roșu socialist a luat locul tricolorului republican în timpul Comunei din Paris din anul 1871. Culoarea roșie a devenit apoi simbol al luptei muncitorilor datorită grevelor din 1886 din Chicago, iar ca urmare, în anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, sărbătorită ca zi liberă prin manifestații cu panglici și steaguri roșii și numită apoi „Mai roșu”, în URSS, fiind marcată cu roșu în calendar. Roșul a devenit astfel culoarea sindicatelor muncitorești de toate felurile și apoi culoarea Revoluției Bolșevice din 1917, fiind asimilată și devenind culoarea principală a steagului oficial al Partidului Comunist din URSS în 1924. În România, în același an 1924, mișcarea comunistă fiind interzisă prin lege, a intrat în ilegalitate. Cu acest prilej, roșul a devenit mai mult decît o culoare, ci un tip de cod, de consemn de recunoaștere a ilegaliștilor. Astfel „Ajutorul Roșu” – Ajutorul Roșu Internațional (MOPR) creat în anul 1922 s-a extins din URSS cu filiale și în România începînd cu 1924, devenind una dintre sursele principale de finanțare a activității comuniste din ilegalitate și, după grevele de la Lupeni din 1929, de ajutorare a deținuților politici și a familiilor acestora. Apoi, în timpul grevelor și revoltelor muncitorilor feroviari de la Grivița și ale celor petroliști de pe Valea Prahovei din 1933, a dat noi prilejuri de afirmare politică precum „Grivița roșie” (devenind ulterior inclusiv denumirea unui cartier bucureștean). Culoarea a devenit identitatea Armatei Roșii, a carnetului de partid, a cravatei uniformelor pionierești sau de „Șoimi ai Patriei”, Cravata Roșie fiind numele revistei pionierilor și școlarilor editată de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor. „Steagul Roșu” a devenit nume de ziar și de uzină pentru fabrica de autocamioane din Braşov etc. Multe, prea multe însemne ale puterii au fost colorate în roșu, inclusiv telefonul roșu care reprezenta „firul roșu” utilizat de cei din conducerea organelor de partid și stat. În artă, roșul era semnul distinctiv pentru cei din Grupul „Flacăra” din aprilie 1948, culoarea fiind prezentă în toate lucrările care aniversau evenimente precum sărbătoarea „Marii Revoluții Socialiste din Octombrie”. Deși simbolurile comuniste au fost recent interzise în mai multe țări fost comuniste, iar afișarea în public în scopuri needucaționale a fost considerată infracțiune, culoarea roșie a fost păstrată și revendicată ca element de identitate al partidelor moștenitoare ale mișcărilor socialiste sau comuniste.
Prin contrast cu roșul, culoarea verde a fost asumată oficial de mișcarea legionară, ca simbol al reînnoirii, asociate etnic „românilor verzi”. Verdele a devenit culoarea principală și element de identitate a steagului legionar, parte a uniformei „cămașa verde”, culoare a „Ajutorului legionar”, dar și numele sediului organizației centrale „Casa Verde” din București. De altfel publicațiile oficioase de tristă amintire ale mișcării legionare și de extremă-dreapta, precum Buna Vestire, Axa, Muncitorul Legionar, utilizau adesea culoarea verde în antetul ziarelor. Culoarea verde a fost la rîndul ei utilizată ca un consemn de recunoaștere în timpul și după Rebeliunea legionară din 1941. Apoi după instaurarea comunismului, verdele a devenit una dintre culorile amendate în artă de juriile expozițiilor, acestea fiind vigilente și respingînd lucrările care o foloseau și puteau avea conexiuni sau interpretări ideologice. Culoarea verde legionară, mai ales cînd este asociată cu diagonala maro, este interzisă prin lege în România datorită legăturii sale cu mișcarea legionară, considerată o organizație fascistă.
Rămîne o discuție mai mult tehnică dacă aurul este în sine considerat o culoare. În istoria artei, utilizarea culorii galbenului strălucitor al metalului prețios a fost asociată cu prosperitatea, luxul și bogăția. În plin avînt al paradoxalului „comunism național” și totodată al antisovietismului, aurul a devenit culoarea de identitate a ceea ce unii istorici au numit „mini-revoluția culturală”. Pentru a-și asigura intrarea triumfală în istorie, ideologii regimului ceaușist au creat și utilizat masiv sintagma „Epoca de Aur”, pentru a marca „epoca de realizări și împliniri mărețe”. Contribuțiile omagiale ale artiștilor la crearea iconografiei „cultului personalității” lui Nicolae Ceaușescu au utilizat desigur aurul, altădată al icoanelor, pentru un transfer bizar de misticism post-bizantin cultului religiei politice a ceaușismului. Mai mult, odată cu trezirea curentului autohtonist festivist s-a ajuns la sărbătorirea a „2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat şi independent”, făurit de Burebista, în care aurul avea rezonanțe istorice legate peste timp cu tezaurul dacic. Cu „litere de aur” erau scrise în „cartea de aur” a istoriei „magistralele socialismului”, „Cîntarea României” și în general toate evenimentele de identitate omagială, festivistă ale „Epocii de Aur”. Aurul și-a continuat atribuirile ideologice consacrate în anii ’80, care începînd cu 1 decembrie 2019 au fost reformulate atît ca identitate, cît și ca nume al principalului partid „suveranist” din România.
Culorile au deci conotații politice marcate adînc în memoria colectivă de-a lungul istoriei, care pot funcționa subliminal și fără a activa gîndirea critică, precum „reflexul condiționat” al lui Pavlov.
Cosmin Nasui este curator și istoric de artă la platforma muzeală privată PostModernism Museum. A editat recent cărțile Artişti şi istorici de artă în detenţia politică a regimurilor totalitare din România (2023), Politicile umorului de extremă-dreapta și războiul imaginilor din România (2022), Artiste uitate din România: cercetări și studii despre contribuția femeilor la istoria artei românești (2021).
Credit foto: Wikimedia Commons
