Utopiile întotdeauna ajung infernale. Fără excepţie. Orice promisiune a unui bine absolut sfîrşeşte în oroare, în teroare, în crimă în masă. În mod straniu, oroarea aceasta întotdeauna generează un răspuns care, printre altele, este şi estetic. Oamenii aflați în situaţii existențiale liminare, ştiind pertinamente că vor muri, produc uneori frumuseţe chiar dacă ştiu că nimeni n-o să se poată bucura vreodată de frumuseţea pe care o produc. Sînt nenumărate exemple. Şi m-am întrebat: de ce oamenii ţin să producă frumuseţe chiar dacă ea nu va reverbera niciodată în inima nimănui? De ce este frumuseţea răspunsul lor necesar la oroare? Nu pretind că am un răspuns, dar voi evoca cîteva situaţii în care frumusețea a fost răspunsul la „bravele lumi noi” care sfîrşesc în oroare.
Pentru mine, una dintre antologiile cele mai importante de poezie a fost cea îngrijită de marea poetă americană Carolyn Forché, apărută în 1993, se cheamă Împotriva uitării şi are subtitlul „Poezia ca mărturie”. E o antologie în care Carolyn Forché a adunat 140 de poeţi de secol XX din multe culturi ale lumii care au trecut prin forme de oroare. Uneori au murit, alții au supravieţuit, dar şi-au dat seama de ceea ce trăiesc și au răspuns folosind poezia ca mărturie a ororii și împotriva ororii. Începe cronologic cu genocidul armean şi se sfîrşeşte cu războaiele din Iugoslavia şi cu Tienanmen. Prezentările acestor poeţi şi textele lor sînt unele dintre cele mai puternice mărturii împotriva barbariei pe care le-am citit vreodată. Acolo am găsit şi exemplul pe care l-am folosit într-una dintre cărţile mele de poezie, exemplul poetului maghiar evreu-catolic, Radnóti Miklós. Acest poet a fost ucis în noiembrie 1944 într-un orășel Abda, undeva lîngă Györ. Avea 35 de ani și a fost aruncat într-o groapă comună. Peste un an şi jumătate, soţia lui, Fanni Gyarmati, îl găseşte. Povestea însăși a acestei căutări de un an şi jumătate mă frisonează. Cîtă forţă a dragostei poate să aibă cineva să-şi caute soţul, despre care era aproape sigură că e mort, prin confruntări cu autorităţile, prin arhive, prin verificări în gropi comune sau în diverse cimitire! Fanni Gyarmati a avut această forță. L-a găsit după un an şi jumătate, l-a exhumat şi a găsit în buzunarul hainei sale un carneţel în care el notase ultimele lui poezii. Nu multe, vreo douăzeci. Omul acesta scrisese douăzeci de poeme, dintre care cam jumătate sînt scrisori către ea – el le numeşte „cărţi poştale” – despre care știa foarte bine că n-aveau să părăsească niciodată lagărul respectiv, n-aveau cum să ajungă vreodată la destinatar, că aveau să moară, să putrezească odată cu el, odată cu cadavrul lui. Este un miracol în sensul adevărat al cuvîntului că acele poeme s-au întors din mormînt, şi miracolul acela a fost făcut posibil de forţa dragostei ei. De ce scrie cineva care știe că va muri poeme către altcineva, pentru altcineva, despre care ştie că niciodată nu vor fi citite? Sigur că, pe lîngă forţa extraordinară a dragostei lui pentru soție, este şi o dragoste extraordinară pentru poezie. Eu nu citesc maghiară, le-am citit traduse în cîteva alte limbi și în toate sună colosal. Ca poezie, sînt formidabile, dar și dacă erau poeme proaste, tot era ceva „peste fire”, ca să parafrazez un poet român, darmite aşa! Celelalte sînt poeme care descriu efectiv infernul, detaliind scenografia acelui infern, cum erau omorîţi prietenii lui în faţa lui – de pildă, un prieten, violonistul Lorsi Miklós, este împuşcat în faţa lui cu un glonţ în ceafă. Radnóti scrie un poem despre asta şi spune: „l-au omorît pe Lorsi cu un glonţ în ceafă, asta-ţi vor face şi ţie peste cîteva zile”. Şi asta i-au făcut. De ce cineva scrie cînd barbaria îl distruge şi el ştie că poemele acelea nu vor fi citite niciodată de nimeni? [...] Convingerea mea e că oamenii, în situaţii precum cea a lui Radnóti, scriu poezie chiar dacă știu că nu va fi citită de nimeni pentru că e modul lor de a se defini ca indivizi şi de a ne defini ca specie. Ce spun ei prin gestul lor e următorul lucru: specia nu e în primul rînd cea care ne asasinează acum, nu asta e omul, nu este cel care a construit acest lagăr de concentrare, nu este cel care-mi împuşcă prietenul în ceafă, nu este cel care mă asasinează! În primul rînd, omul este cel care produce frumuseţe, cel care produce adevăr. Aceasta este specia mea şi n-o să-i las să-mi ia credinţa în asta. Mai mult, depun mărturie pentru asta. N-o să las barbaria să aibă ultimul cuvînt. De aici cred că se alimentează voinţa cuiva de a produce poezie în asemenea circumstanțe, chiar şi atunci cînd poezia pare inutilă. [...] În ceea ce o privește, Fanni Gyarmati a trăit pînă la 102 ani, a murit în 2014 și a locuit tot timpul în aceeaşi casă în care locuise împreună cu Radnóti Miklós, la Budapesta, pe strada Pojoni. A lăsat plăcuța cu numele lui pe uşă pînă la sfîrșitul ei. [...] Marii poeţi sînt foarte rari, dar figurile precum Fanni Gyarmati cred că sînt și mai rare decît marii poeţi.
La fel de rari sînt şi oamenii precum Nadejda Mandelstam, care l-a urmat pe Osip în tot infernul, rătăcind prin altă „bravă lume nouă”, şi după ce trăiesc o vreme în condiţii neînchipuit de grele, urmăriți fiind, îi spune soțului ei: „Osip, nu mai pot, hai să fugim în Occident, ca atîţia dintre scriitorii ruşi, şi vei trăi şi tu ca ei, dai meditaţii, traduci, scrii şi trăim acolo altfel!”. Şi Osip îi dă un răspuns care e foarte frumos, din punctul de vedere al poetului, dar şi foarte crud pentru că dovedește că el nu se gîndeşte absolut deloc la Nadejda, ci numai la el. El spune: „Nadejda, cum să fugim de aici? Tu nu vezi că numai aici e respectată poezia? Numai aici te ucid pentru un poem”. El nu-și pune problema dacă cumva ea este dispusă să fie asasinată pentru un poem de-al lui. Fapt este că n-au plecat, Osip Mandelstam a fost pînă la urmă arestat și a murit undeva într-un lagăr lîngă Vladivostok. Nadejda a supravieţuit, a ajuns în Occident, în SUA, și a publicat, în două volume, unul dintre cele mai puternice documente despre secolul trecut, cu un titlu care se joacă cu prenumele ei, Hope against hope.
Iată un om care a făcut poezie, a făcut frumuseţe în acel infern, ştiind că asta s-ar putea să-l omoare, şi asta l-a şi omorît. [...]
Unul dintre poemele fundamentale ale Annei Ahmatova, cel mai cunoscut probabil, Recviem, a început ca un poem despre o suferinţă privată, despre moartea cuiva iubit, căci acesta este un recviem. Dar, pe măsură ce-l scria şi observa că cei cărora li-l arăta reverberau ca la un enorm poem despre moartea Rusiei iubite, o Rusie asasinată de comunişti, a înțeles că trebuie să-l continue nu ca pe un poem privat, ci ca pe un poem politic, și așa l-a scris. În motto-ul în proză al acestui mare poem, Ahmatova povesteşte următoarele: se afla la o coadă la mîncare, în frig, alături de alți mulți oameni străvezii de foame şi umiliți, cînd o femeie a recunoscut-o, a venit la ea şi i-a spus „Poţi scrie despre asta?”. Pot, i-a răspuns Ahmatova. O mică lumină a apărut pe faţa femeii, care s-a întors liniştită şi şi-a reluat locul la coadă. Acelei femei îi era la fel de frig, la fel de foame, la fel de frică, dar cineva putea să scrie despre asta – şi avea să scrie –, şi asta deja producea lumină pe chipul ei. Literatura poate să producă o astfel de lumină pe feţele oamenilor în infernul pe care-l traversează. Dar nu doar literatura, artele în general produc lumină chiar şi în infern.
Muzica poate produce lumină, poate chiar întoarce oamenii din morți. Noi avem exemplele puternice cu muzica ce întoarce din morţi. E deja clişeizat, dar e perfect adevărat acest clişeu: cînd Enescu îşi anulează toate concertele şi merge pe front, în Primul Război Mondial, ca să cînte pentru marii răniţi ai armatei române, amputaţii care mai aveau doar cîte o mînă se uneau cîte doi ca să poată aplauda. O imagine răscolitoare! Mai puţin cunoscută, poate, este mărturia unui compozitor important român, Mihail Jora. Avea 25 de ani și a fost rănit grav în Primul Război Mondial. I se amputează piciorul, cade în depresie și se decide să se sinucidă imediat ce iese din spital. Enescu vine să cînte în acel spital, amintindu-și că fusese într-un juriu care îl premiase pe Jora ca tînăr compozitor înainte de război. Enescu a cîntat şi, spune Jora într-o mărturisire tîrzie, acea muzică a lui Enescu a fost cea care l-a făcut să nu mai vrea să moară, muzica lui Enescu l-a întors din moarte. [...]
Cînd se află în situaţii infernale, oamenii se întorc instinctiv către literatură şi către istorie. Acum vreo lună am avut o discuţie publică cu Andrei Kurkov la Timişoara, şi Kurkov a spus ce a susţinut şi în interviuri, de altfel, că soldaţii ucraineni care se întorc de pe front cer cărţi de istorie, de literatură şi, mai ales, de poezie fără să fi fost cititori înainte de înrolare. Cărţi de istorie, ca să afle ce e Ucraina asta pentru care mor ei, şi cărţi de literatură şi de poezie ca să-şi verifice aparatul sentimental, emoţional: mai funcţionează umanul din ei? Aşa se face că tirajul cărţilor în Ucraina a crescut atît de mult încît acum un an şi ceva, în război, s-a deschis la Kiev cea mai mare librărie din istoria Ucrainei. Cei care au deschis-o au spus că ştiu foarte sigur că, atunci cînd războiul se va termina, vor da faliment, pentru că tirajele vor scădea din nou și interesul pentru literatură va deveni cel uzual. Iată că, exact în miezul infernului, e mai mare nevoie de frumuseţe şi de adevăr. [...]
Ezra Pound, pe care mă simt inconfortabil că-l citez, dar care, pe lîngă faptul că era fascist, era unul din marii poeţi dintotdeauna – nu că asta ar scuza ceva din delirul lui antisemit, dimpotrivă, găsesc că este o circumstanţă agravantă –, spunea aşa: frumuseţea e o flacără care s-a aprins în misterele vechilor greci, de acolo a trecut la latini, de acolo la Dante, de la Dante la romantici, iar treaba noastră, a modernilor, este să aprindem acea veche flacără a frumuseţii în poemele noastre. Motto-ul lui cel mai cunoscut era: „Make it new”. La aceasta se referea „Make it new”; „it” acesta are drept corelativ flacăra frumuseţii. Trebuie să scrii poemele astfel încît ele să se aprindă pe pagină ca o flacără de vechea frumuseţe. [...]
Frumuseţea este un cuvînt compromis printre oamenii lucizi din secolul nostru, după cum a fost şi pentru oamenii lucizi din secolul trecut. Cei care vorbesc despre frumuseţe azi sînt nişte tombatere, nişte învechiţi. Dar frumuseţea nu e doar un fenomen estetic. E un fenomen care ţine şi de sociologie, şi de istorie, şi de economie, şi de politică, şi de toate lucrurile care intensifică. Frumuseţea este abia suma acestor intensităţi, care creează flacăra despre care am vorbit. Cînd este doar estetică, frumusețea este neinteresantă şi produce doar artă decadentă. Dar cînd cumulează toate datele umanului şi le intensifică, abia atunci este cu adevărat frumuseţe şi este răspunsul necesar la oroare.
Radu Vancu este scriitor.
