Dacă ni se pare că ne-a trecut glonțul pe la ureche, cu toate agoniile și extazele noastre electorale din ultimul an și jumătate, noi, românii, nu sîntem singurii care avem această senzație. „Nucleul tare” al democrației liberale, țările occidentale, se simte amenințat și dinăuntru – extrema-dreapta în ascensiune prin partide ca AfD-ul din Germania sau Rassemblement National din Franța –, și „dintr-un alt înăuntru” – țările UE cu o traiectorie centrifugă, ca Ungaria lui Orbán sau Polonia aflată pînă nu demult la cheremul lui Kaczynski –, și, în fine, din afară, de challenger-ii autoritari ai vechii ordini mondiale, ca Rusia și China. Cărora, mai nou, li se adaugă America lui Trump, din ce în ce mai puțin previzibilă și apropiată, dar mai rapace la capitolul tarife. Dacă mai e să delimităm un teritoriu geopolitic, cel opus Vestului liberal-democratic, Europa de Est n-arată deloc bine. Tocmai de aceea, am mai spus-o, victoria lui Nicușor Dan e, din punctul de vedere al Comisiei Europene și al altor decidenți de la Bruxelles, o bilă foarte albă pentru România, care a început deja să-și facă efecte la capitole ca deschiderea față de necesitățile țării în materie de ajustare a PNRR. Să ne uităm din nou din Vest către Est ca să înțelegem: fără un președinte și un guvern pro-european la București, cu eurosceptici și alții de acest fel la butoanele tuturor țărilor din zonă, era ca și cum Lagărul Socialist s-ar fi refăcut, în termeni de influență a „Marelui Prieten de la Răsărit”.
Într-un asemenea peisaj anxiogen, ce avem de făcut? Desigur, să ne raționalizăm angoasele, și din motive practice, și fiindcă raționalizarea e, se știe, una din căile de demontare a lor. Iar un astfel de demers ne poate duce la întrebarea: de fapt, ce mai rămîne din democrația liberală, de sorginte occidentală, atîta timp cît nu mai trăim într-o lume unipolară, în care idealul vestic, bazat pe drepturile omului și consensul global de la ONU, nu mai stă în picioare? Sfîrșitul istoriei, al lui Fukuyama, a murit, ca să spunem așa. E clar că ea, istoria, s-a „restartat”, și într-un mod bizar. Ajunge să ne uităm la teatrul de luptă din Ucraina ca să ne dăm seama cît de bizar e acest „restart”: în paralel cu dronele, războiul asimetric și alte arme distopice, furate din viitor, intră în joc și tehnica de luptă „steampunk” a mileniului trecut: avioane MiG-29 și tancuri T72, de pildă, vechi de 50 de ani. Dar, la fel cum Samuel Huntington, profesorul lui Francis Fukuyama, a prevalat în fața elevului, cu teza lui despre ciocnirea civilizațiilor, peste Cortina de Fier, linia frontului, sîrma ghimpată sau domeniul legii, se mai întîmplă un lucru interesant. Mai vîrstnicul Huxley, cu distopia lui din Minunata lume nouă, bazată pe „soma”, drogul existențial care controlează poporul prin principiul plăcerii, a prevalat în fața lui Orwell, cu a lui 1984, în care controlul se exercita prin constrîngere și totalitarism. Nici China lui Xi, nici Rusia lui Vladimir nu ar sta în picioare dacă nu și-ar hrăni popoarele, mai puțin oprimate decît credem, cu consumism, în doze dezirabile pentru oameni care au trăit pe pielea lor tranziția elțîniană a anilor 1990 în Rusia sau Revoluția Culturală a lui Mao în China.
Trăim deci într-o nouă lume, multipolară, în care imperativele etice ale statului de drept și etica relațiilor internaționale au cedat teren în fața unor regimuri iliberale, autoritare, heterodoxe, cu șanse mari de perpetuare, mai ales în cazurile în care prosperitatea economică asigură bunăstarea relativă – „soma”, consumism – a cetățenilor lor, cum ar fi China. Din centrii ei nervoși sau politici, democrația occidentală începe să se vadă ca un teritoriu parțial sau o insulă geopolitică, și nu ca principiu în continuă expansiune, pînă la o ipotetică victorie globală, definitivă. Pentru faptul că lucrurile se văd așa există două tipuri de explicații concurente. Primul e că idealul democratic occidental este valid, dar se află sub asalt în acești ani; finalul așteptat al confruntării este optimist sau pesimist, în funcție de ce crede fiecare. Al doilea tip de explicații e mai cinic, de tip Reapolitik, și afirmă că, pur și simplu, democrația occidentală este doar o soluție imanentă de guvernare, care se potrivește unui anumit tip de societate, opulentă, laică și pacifistă, delimitat cultural și mai ales geografic și temporal.
Faptul că noi subscriem la una sau alta din explicații depinde, în ultimă instanță, de situarea filozofică – fie ea și difuză – a fiecăruia. A crede într-un ideal politic ultim e o poziție idealistă, hegeliană, iar contrariul este un simptom de empirism, la modul: „Lucrurile sînt chiar așa cum se văd și nu se vor schimba dacă le gîndim sau le vrem altfel”. Ne putem desprinde de propriile noastre contexte intelectuale într-un asemenea grad încît să ajungem la soluția ultimă a problemei? Poate că nu, dar, de fapt, asta nici nu contează. Dacă ne uităm cu atenție la dilema de mai sus, ne dăm seama că ea are mai degrabă premise de profeție autoîndeplinită („self-fulfilling prophecy”) decît de dezbatere de idei cu soluție definitivă și indubitabilă. Fie că lumea își va accentua caracterul multipolar, iar democrația liberală va continua să se afle în defensivă, eventual pînă la o implozie decadentă, fie că aceeași lume va fi „reposedată” de idealul politic occidental, rezultatul depinde în mare măsură de credințele liderilor și susținătorilor lor. Ajunge să ne uităm la „asaltul intern” căruia îi sînt supuse democrațiile europene prin apariția în prim-plan a extremelor-dreapta, de la Anvers la Constanța, ca să ne dăm seama că idealul va „ține” sau nu în funcție de ceea ce cred și vor beneficiarii – sau perdanții – lui.
E o ironie faptul că un ideal platonic, raționalist, „guvernarea bazată pe știință” a Uniunii Europene, depinde de umorile și (ne)împlinirile imediate ale constituenților lui umani. Totuși, în mișcarea tectonică geopolitică începută odată cu conflictul din Ucraina există și o veste bună: dacă umorile electorale sau personale iau lumea cu asalt, în galop, principiul rațional merge la pas. Mai simplu spus, populiștii, liderii autoritari știu să ajungă la putere, dar odată ajunși, reușesc să o păstreze și să o exercite în mod eficient mult mai rar. Din acest punct de vedere, orice interval de timp în care coalițiile și partidele centriste, pro-democratice, se mențin la putere e un avantaj considerabil, pe termen de ani de zile. Dacă lucrurile au luat-o razna prin vecini, cu guvernări iliberale, faptul că țări ca România reușesc să se mențină „pe centru” poate însemna mult în intervale comparabile, în care pornirile populiste ale electoratului tind să se epuizeze, ca fiind umorale și potențial lipsite de competențe – și succese – administrative. S-a remarcat că lentoarea birocratică și stilul foarte elaborat de guvernare al instituțiilor europene reprezintă un avantaj paradoxal în confruntarea cu un lider capricios, care își asumă satisfăcut propria imprevizibilitate, ca Donald Trump, în faimosul „război al tarifelor” și nu numai. La fel, o guvernare centristă, pro-europeană, la București nu e neapărat un simptom de conservatorism și de agățare de vechea ordine a lucrurilor, ci poate fi un „time-out” politic cu șanse de a schimba lucrurile în următoarele cicluri electorale.
Democrația de tip occidental e profund vulnerabilă și imperfectă. Ea are însă un gen de reziliență aparte, dat de coerența ideatică și primatul istoric care datează de pe la Magna Carta și 1789. Zonele concurente geopolitic care se văd din ce în ce mai bine pe hartă pot avea premise demografice și culturale de succes, însă ele există numai prin raportare la filozofia politică occidentală. Pentru ca aceasta să fie definitiv înfrîntă, e nevoie de apariția unui ideal ideologic concurent, articulat și generator de bunăstare. Oricare-ar fi cedările teritoriale de un tip sau altul ale „lumii democratice”, de la Crimeea la anxietățile legate de Pacific, acest ideal concurent nu va apărea, în deplinătatea lui, prea curînd.
Iulian Comanescu este consultant de comunicare, stabilit din 2020 la Bruxelles, unde lucrează cu oameni politici și instituții.
