Cumplite aceste vremi de acmu

Unde să găsești, în vremurile astea zălude, tihna necesară ca să cugeți la tihnă? Încerc să scriu ceva înainte de turul II – că după, cine știe...

Percepția comună e că se trăia mai tihnit în comunism, mai așezat măcar. Conform Dexonline, tihna e „liniște deplină; viață liniștită, lipsită de griji”. Liniștea, se precizează în mai multe definiții, e cea sufletească.

Am trăit în comunism pînă la douăzeci și nouă de ani și jumătate – conștient de ce-i în jurul meu, deci, cam vreo cincisprezece, de pe la începutul adolescenței. De unde pînă unde „liniște sufletească”? Tensiune, apăsare existau și atunci – de altă natură, nu atît economică, dar erau: trăiam cu frică și ne obișnuiserăm duplicitari, discursul dublu era la ordinea zilei, niciodată nu știai dacă n-ai spus ceva nepotrivit în fața cui nu trebuia, oricine te putea turna, cu nu mulți ani în urmă oamenii puteau fi ridicați din pat chiar, au fost perioade cînd oamenii aveau mereu valijoara pregătită...

Lipsa de griji s-ar apropia poate mai mult de adevărul acelor vremi, dacă prin griji înțelegem nevoia de a alege mereu, de a decide ceva în legătură cu viața ta și a celor apropiați. Ne știam parcursul (școlar și cel de după), nu prea puteau interveni schimbări, locul de muncă exista și se păstra, de cele mai multe ori, perioade îndelungate (erai chiar obligat să muncești, și dacă nu voiai, nu era doar un drept), vacanțele erau stas... Viața părea, da, mai liniștită pentru că ne zdruncina mult mai rar.

Una peste alta, obiectiv vorbind, nu era deloc o viață de invidiat. Lăsînd la o parte edulcorările inerente amintirilor de junețe, ce cred că înțeleg azi e că timpul părea să curgă mai încet. Tihna, însă, nu e o caracteristică, o proprietate a timpului, ci un produs al minții noastre, o stare la care ajungem (sau nu), pe care ne-o creăm, dacă vrem și putem.

Ce s-a schimbat, totuși, de ni se pare că atunci timpul se scurgea molcom, iar acum e plin de turbulențe? Pe-atunci, timpul părea să curgă mai încet pentru că, în aceeași unitate de timp, făceam mai puține lucruri decît acum. De fapt, făceam mai puține lucruri, punct.

Azi? Vorba cronicarului: „Ce, sosiră asupra nostră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de grije și suspinuri”.

Impresia mea e că diferența, produsă accelerat începînd cu primii ani ’90, e dată de saltul tehnologic uriaș, potențat de rapiditatea cu care se schimbă dispozitivele pe care le folosim și de viteza din ce în ce mai mare cu care circulă informația. În cîțiva ani, am trecut de la două programe TV la sute; de la combina stereo (cine-o avea) la walkman, apoi la diskman, la iPad și-n fine la telefon; caietul sau topul de hîrtie și mașina de scris au fost înlocuite de laptop, stăm în fața lui ore interminabile, îl folosim și la citit, știri și cîte altele, la ascultat muzică, la convorbit cu prieteni pe cale audio și video; citim cărți, ca înainte, dar citim și pe Kindle sau telefon, uneori și cînd mergem; bucătăria e plină (la unii) de varii mixere, blendere, microunde și altele despre care nu am habar. Le folosim pe toate, asta ia timp, ne gîndim la fiecare dintre acțiunile astea și mintea ni se-mprăștie, atenția se disipează.

Înainte totul era mai simplu și aveam foarte puține posibilități. Cînd mergeam pe jos, ne gîndeam la ale noastre (sau nu ne gîndeam, după caz), oricum, însă, nu scoteam la cîteva minute telefonul să vorbim, să trimitem din mers un mesaj sau să controlăm ceva. Ca să ascultăm, acasă, un disc, trebuia să-l scoatem din copertă – cu atenție, ținîndu-l cu muchia în palmă ca să nu-l zgîriem și să nu lăsăm urma degetelor pe el –, să-l punem pe platanul pickup-ului, să plasăm cu mîna acul pe margine sau, dacă aveam pickup mai bun, măcar să aducem brațul deasupra discului, să fim pe fază cînd se termină fața ca să ducem la loc brațul, să întoarcem discul și să repetăm operațiunea cu adusul brațului pe margine, la final să punem brațul la loc, să ridicăm discul, să suflăm ușor praful care se depusese deja pe el și să-l introducem cu grijă la loc între coperți. Pentru următorul disc, o luam de la capăt.

Comparați cu ascultarea unui playlist pe laptop sau telefon. Trebuia să fim atenți la ce facem, să ne concentrăm asupra lucrurilor făcute și simultaneitatea (multitasking-ul de azi) era rarisimă. Poate că atenția acordată fiecărui lucru odihnea creierul și inducea starea aceea de tihnă care pare să ne lipsească azi.

Agresați ne simțeam și înainte, dar era vorbe despre cîteva teme mari, grele pe care le interiorizam, uneori traumatic. Acum, agresiunea e continuă, aparent nesemnificativă, e mai degrabă exterioară, vine din toate direcțiile și te macină aproape fără s-o bagi în seamă: de la tot ce citim involuntar cînd mergem pe stradă (înainte nu erau atîtea reclame luminoase (nici lumină nu prea era seara), înscrisuri, texte pe care ochiul n-are cum să le ignore), pînă la, să zicem, notificările care-ți vin pe bandă rulantă (telefon, laptop), apelurile care sosesc în timp ce vorbești cu altcineva (înainte, pe fix, dacă te suna altcineva, primea un ton de ocupat și revenea, eventual; acum – „te pun pe hold că sună mama”); muzicile care bubuie din mașini cînd mergi pe stradă, care se revarsă din difuzoare în restaurante, magazine, mall-uri. Toate, multe și mărunte, te împiedică să fii tu singur, cu gîndurile tale.

Mai e ceva. Pe-atunci, schimbările înregistrate în, să zicem, zece ani erau mici și suportabile, și în privința peisajului urban, și a oamenilor, și a ustensilelor, și a limbii chiar. Puteai să-ți faci un costum la același croitor la care își făcuse și tatăl tău unul, acum niște ani. Mergeai la cumpărături pe Lipscani, în aceleași magazine în care mergea și bunica. Puteai avea zeci de ani aceiași vecini. Azi cumperi de la mall sau online, în cîțiva ani se schimbă parte din magazinele de la parterul blocurilor, vecinii se schimbă des, pe unii nici nu-i cunoști, abia te saluți cu ei, dispar obiecte, înlocuite rapid de unele mai performante.

Tinerii de azi nu mai știu ce era o K7, ce era magul nostru cel de toate ceaiurile – ce-i aia „ceai”? limba s-a schimbat –, bănuiesc că nu știu ce înseamnă a duce ciorapii la remaiat, în schimb nu au nici o problemă să se adapteze de pe o zi pe alta la noua app care a apărut și cu care poți face numai ei știu ce, că eu nu. Oamenii de azi – tinerii, nu cei ca mine, expirații – sînt foarte mobili. Poate au pierdut din consistență, din temeinicie, dar au cîștigat putere de adaptare, rapiditate, nonșalanță în acceptarea noutății.

Scriam mult – sau numai – de mînă înainte. E posibil să greșesc, nu am văzut studii serioase, dar cred că și scrisul de mînă era mai liniștitor și contribuia la concentrarea asupra unui gînd mai mult decît editarea la computer care favorizează distribuirea atenției (ești mereu tentat să deschizi o altă pagină, să navighezi, să răspunzi la un e-mail sau la un mesaj).

Și încă. Nu bag mîna în foc, dar cred că majoritatea celor trecuți de o anumită vîrstă (Doamne, cum sună!) nu doar se mișcă mai greu, dar și gîndesc mai încet. Se schimbă deci și felul cum simțim timpul.

Tihnă? Cei ca mine încă o caută. Cîți dintre tineri tînjesc după ea? Merg în fiecare vară la 2 Mai, de patruzeci de ani încoace, cu prieteni care s-au mai schimbat, s-au cernut și adăugat, dar, una peste alta, sîntem aceiași. Plaja noastră de nudiști se tot micșorează, satul se urîțește, dar nu renunțăm: cît se mai poate, acolo mergem. Am oroare de schimbări: aceeași gazdă, aceeași plajă, aceleași cîrciumi. Încă de-atunci, din 1984, cînd am călcat pe-acolo prima dată, vacanțele și-apoi concediile noastre însemnau zăcut la soare, taifasuri nesfîrșite, băute cu ce se găsea (și se găsea întotdeauna) și... atît.

Pe tinerii de-acum îi văd foarte activi, mereu puși pe făcut ceva, pe mers undeva, n-au stare, parcă i-ar mînca, să mă scuzați, în... Dar nu doar în vacanță, tot timpul trăiesc ei mai frenetic decît am făcut-o noi la vîrsta lor. Merg cu căștile-n urechi, ascultînd muzică sau podcast-uri, par să fie foarte rar doar ei, singuri, cu gîndurile lor; sînt în stare – sau, oricum, așa lasă impresia – să facă mai multe lucruri deodată – mai multe decît noi. Nu e o judecată de valoare, e o observație.

E mai multă dezordine azi decît ieri. În mințile noastre, ca și în ale lor. Ceea ce e normal: entropia, dacă nu e îngrădită, cum era pe vremea noastră, are tendința să crească. Ceea ce, sînt de acord mulți fizicieni, dă și săgeata timpului. Iar dezordinea e cam opusă tihnei.

Cine știe dacă ce credem noi, mai bătrînii, că s-a pierdut nu e de fapt un cîștig pentru generațiile de azi și chiar în ordinea absolută a lucrurilor? Poate că multe dintre problemele noastre, marile noastre interogații sînt deja irelevante pentru ei – cum irelevanți tindem a fi și noi, tot măsurînd cu arșinul ceea ce nici nu se mai lasă măsurat. Își pun, cred, alte probleme, alte întrebări la care noi nu știm sau nu mai putem vibra. Și ni se pare că totul se duce de rîpă, decade – oricum, nu mai e ce-a fost.

Nu, nu mai e ce-a fost. E altceva.

Liviu Ornea este matematician, profesor la Universitatea din București, cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române și scriitor. Ultima carte publicată: romanul O geometrie a tandreței, Editura Nemira, 2024.