Despre aventurile ultranaționalismului românesc: cînd istoria ne ia prin surprindere

Deși ar fi trebuit să fie printre primii care să tragă semnale de alarmă, istoricii au fost surprinși de reapariția periodică a fascismului românesc.

Într-un articol publicat în 1966 și intitulat „Oamenii Arhanghelului”, istoricul Eugen Weber considera că fascismul românesc reprezentat de Legiunea Arhanghelului Mihail/Garda de Fier și-a dat obștescul sfîrșit după reprimarea rebeliunii legionare de către regimul generalului Ion Antonescu (1882-1946), la finalului lui ianuarie 1941. Deși Mișcarea legionară nu a fost singurul partid de factură ultranaționalistă, iar o parte a liderilor legionari au fost salvați de către Germania nazistă de repercusiunile legale ale faptelor lor, fascismul în diferite forme și permutări (fascism religios, cult al martirilor transformat în cult al mucenicilor temnițelor comuniste, Mișcarea legionară ca o revoluție spiritual-ascetică de factură religioasă și nu ca un partid politic, fascismul ca religie) și-a găsit mereu locul în viața politică și intelectuală a României contemporane. Apariția periodică a fascismului în diferite forme pe firmamentul politicii românești continuă însă să ne ia prin surprindere la aproape 100 de ani de la apariție. Aderența mișcării studențești de la începutul anilor ’90 la idealurile ultranaționaliste ale generației interbelice, succesul electoral al Partidului România Mare și al Vetrei Românești de la sfîrșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000, prin reciclarea unei retorici antisemite și poncife agresiv-naționaliste ce aminteau de anii ’30, mitul salvatorului providențial al națiunii abordat cu ocazia fiecărui tur de alegeri prezidențiale, deși dezbătute de experți ca Maria Bucur sau de regretatul Michael Shafir, au continuat de fiecare dată să surprindă intelectualitatea și presa deopotrivă.

Cum de este posibil ca fascismul, prin diferitele lui măști cameleonice, să (ne) surprindă, luînd pe nepregătite pe toată lumea, de la politologi și istorici la clerici și oameni simpli? Motivațiile și explicațiile pot fi multiple, dar, din rațiuni editoriale, mă voi opri doar la două: eșuarea denazificării și incapacitatea istoriografiei autohtone de a surprinde continuitățile și supraviețuirea extremismului fascist prin comunism pînă astăzi. Denazificarea incompletă a societății românești a condus la criogenizarea parțială a virusului fascist și nu la completa sa eradicare. După 1945, regimul de la București, patronat de Moscova stalinistă, a condamnat criminalii de război și, după un armistițiu de moment semnat de Teohari Georgescu din partea regimului comunist cu legionarii reprezentați de Nicolae Petrașcu, a eliminat din aparatul de stat, din magistratură, armată și universități pe cei care cochetaseră cu mișcările fasciste interbelice. Deși anumite figuri au petrecut în temnițelor comuniste diferite perioade de încarcerare pe motive politice, odată cu eliberarea acestora noul regim comunist, îmbarcat cu arme și bagaje pe o traiectorie naționalistă, i-a recuperat pe acești intelectuali și specialiști și s-a folosit de expertiza lor profesională în clădirea unei noi Românii. Denazificarea a înregistrat astfel primul său eșec, iar reapariția în publicațiile comuniste a unor nume precum cel al lui Nichifor Crainic sau Radu Gyr i-a șocat atît pe supraviețuitorii pogromurilor legionare și ai Holocaustului, cît și pe comuniștii ilegaliști.

Eșecul denazificării societății românești s-a perpetuat și după 1990, o nouă oportunitate de eradicare a moștenirii și perpetuării fascismului interbelic fiind irosită de guvernele postdecembriste. De această dată, răspîndirea clandestină a virusului legionar în rîndul tineretului universitar de către supraviețuitorii temnițelor comuniste și coalizarea unei generații refractare la occidentalizare, modernizare societală și desprindere de trecutul pătat de crimele Holocaustului a reușit să surprindă din nou bula academică. Legionarii au preluat tacit controlul asupra asociațiilor foștilor deținuți politici și au instituit un veritabil monopol asupra discursului public ce viza politicile represive ale regimului comunist, dar și al rezistenței armate din munți la comunizarea și colectivizarea României. În opinia lor, doar legionarii fuseseră cei care se opuseseră instaurării comunismului și doar ei militaseră în favoarea prezervării valorilor tradiționale și a identității religioase a neamului în fața tăvălugului comunist ateu. Mesajul antisemit și ultranaționalist a fost propagat de la catedrele universitare sau din amvonul diferitelor biserici și mănăstiri cu impunitate, neo-legionarii s-au coalizat în diferite partide, ONG-uri, asociații și fundații, au publicat cărți și reviste, au organizat conferințe, mese rotunde și manifestări publice cu participare națională și internațională.

Deși ar fi trebuit să fie printre primii care să tragă semnale de alarmă, istoricii au fost surprinși de reapariția periodică a fascismului românesc. Fie că este vorba de legionarizarea progresivă unei părți a diasporei românești post-1941 translatată în țară după 1990, fie că intelectuali fasciști care au supraviețuit detenției și-au adus contribuția la fundamentarea teoretică și naționalistă a național-comunismului românesc sau la supraviețuirea imaginarului legionar prin fibră carcerală, istoricii autohtoni privesc cu surprindere reapariția spectrului fascismului în contemporaneitate ca simpli spectatori, fără abilitatea de a anticipa finalitatea unor evenimente. Confortabil cu realitatea că omologii lui din străinătate ne scriu mai bine istoria, istoricul român analizează evoluția fascismului legionar în logica de laborator a paharului Berzelius potrivit căreia evoluțiile sociale și ideologice din spațiul românesc sînt excepționale și unice, fără legătură cu alte cazuri europene, iar rupturile și noile începuturi sînt mereu mai importante decît realitatea continuităților dintre epoci, în special la nivelul elitelor intelectuale și profesionale. Faptul că istoria nu se încheie odată cu tranziția de la un regim politic la altul, existînd legături organice și continuități evidente între epoci distincte și regimuri ideologice diferite, pare că le scapă istoricilor autohtoni mai dispuși, din comoditate uneori, să-și înceapă analiza dintr-un anumit punct istoric (interbelic, comunism, post-comunism) și fără a transcende propria epocă de interes. Atenția „hagiografică” acordată anilor interbelicului imaginat ca o vîrstă de aur fără inegalități sociale, analfabetism generalizat și pelagră, și fixația istoriografică a anilor ’90 cu demantelarea comunismului analizat preponderent prin prisma politicilor represive ale regimului și nu ca o strategie de modernizare și alfabetizare unitară a României a condus la amnezia colectivă față de posibilitatea de reapariție a virusului fascist.

Coroborată cu vidul legislativ și cu apatia autorităților locale și centrale la inflația de manifestări antisemite și neo-legionare din spațiul public, resurgența ultranaționalismului de inspirație interbelică cu ocazia alegerilor parlamentare din 6 decembrie 2020 a reprezentat cea mai recentă festă pe care istoria le-o joacă analiștilor, politologilor și istoricilor. Scorul neașteptat înregistrat de Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) cu agenda sa suveranistă, populistă și bazată pe păstrarea valorilor tradiționale în fața ofensivei secularizării patronate de către Occident trebuie privit nu doar din perspectiva mașinăriei propagandistice de la om la om, dar și a supraviețuirii și evoluției imaginarului ultranaționalist în cadrele unei continuități ideologice ce leagă interbelicul legionar, prin anii comunismului, de postcomunismului românesc. Recentele dezvoltări ale ultranaționalismul palingenezic filtrat și transmis transgenerațional prin prisma literaturii de detenție, mitul eroic legionar al „sfinților închisorilor” propagat mai nou de la tribuna Parlamentului României, anti-occidentalismul furibund și creștinismul forestier de grotă reunite în respectiva mișcare au fost anticipate prin intermediul unor evenimente publice precum ar fi campania de presă în favoarea canonizării legionarilor morți în detenția comunistă (2007), protestul împotriva vaccinării obligatorii a copiilor (2008-2009) și a obligativității actelor de identitate biometrice, referendumul în favoarea modificării Constituției în apărarea familiei tradiționale de către Coaliția pentru Familie (2017) și opoziția la campania de vaccinarea anti-COVID-19 (2020-2023). În spatele acestor evenimente se regăsesc același voci finanțate de către mediile evanghelice străine și locale, dar și de Rusia putinistă. Desconsiderarea generalizată în presa sau în mediile academice a acestor manifestări radicale ale unor subculturi religios-fundamentaliste din interiorul Bisericii Ortodoxe Române, dar și din interiorul grupărilor evanghelice ca emanații ale unor „înapoiați”, „pupători de moaște”, „medievali”, etc. a condus la un confort ideologic de bulă și, implicit, la ratarea diagnozei semnelor timpului, care indicau cert adîncirea clivajului dintre elitele pro-occidentale și o parte a maselor cu accente fundamentaliste, homofobe și ultranaționaliste. Nici elitele „conservatoare” nu au trecut testul repetării tragice a istoriei: confruntați cu ascensiunea dreptei radicale, unii intelectuali au uitat/trecut sub tăcere convenabil paginile scrise cu aplomb și convingere din reviste neo-legionare, evenimentele publice la care au participat ca tovarăși de drum împreună cu figuri-cheie în reșaparea legionarismului românesc, instrumentalizarea politică la purtător a valorilor tradiționale ale Ortodoxiei sau cauționarea unor manipulatori de sacru prezentați cu pompă ca viitoare mari speranțe ale vieții culturale și lideri de generație. „Curtea” grețoasă a reprezentanților AUR pe lîngă reprezentanții cultelor religioase, în special ai celui ortodox și ai celor evanghelice, are ca scop nu răspîndirea Evangheliei, ci capitalizarea electorală a voturilor exprimate favorabil la referendumul Coaliției pentru Familie, reificarea în cheie apocaliptică a scepticismului anti-occidental, homofob și anti-avort pe persoană fizică în scop electoral, și transformarea acestei formațiuni politice în portavocea acestui eșantion social refractar la occidentalizare.

Cu un establishment politic captiv tarelor ereditare ale corupției și involuției societale, cu istorici mai preocupați de propria căpătuială politică și materială, cu o Biserică Ortodoxă mai preocupată de betoane și mai puțin animată de spirit profetic, cu o viață academică anchilozată în care nu se petrece mai nimic relevant pentru marile discuții din Occident, cu o piață a cărții anemiată și cu o cultură subfinanțată, omului obișnuit care nu și-a pierdut complet busola și bunul-simț nu i-a mai rămas decît speranța. Nu în maturizarea societății românești și respingerea glasurilor de sirenă înșelătoare venite dinspre extrema dreapta, ci ca istoria să nu îl ia din nou prin surprindere.

 

Ionuț Biliuță, doctor în istorie, este cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai” din Tîrgu Mureș.

Share


Fantezii

Fantezii