Nu mai avem seducătorii de altădată, pentru că nimeni nu vrea să îl mai abată de la drumul său pe celălalt. În epoca individualismului prea puternic, fiecare își vede de ale sale. Or, regula numărul unu a seducției e să te preocupi de ale altuia, să îl abați de la drumul lui către tine.
Seducerea implică, etimologic, sinele care se depărtează de la el însuși, ființa care se dă deoparte de la viața ei, pentru ceva vreme. Prin urmare, prima lecție a seducției e un raport de putere, în care un altul îți corupe atenția. Nimic erotic încă. Pentru că seducția nu are niciodată intenția sau meritul de a păstra, doar de a deturna o ființă din carapacea ei, de a momi privirea către un altul, de a smulge ființa dintr-un confort în care nici nu voia, nici nu putea să lase ceva exterior să o tulbure.
Dar seducția nu înseamnă doar o lecție de ec-sistență, o aruncare în afară a unui suflet; totodată e un joc docil al libertăților. Cînd Kierkegaard scrie Jurnalul seducătorului, n-are nici un interes să scoată de la sertar o poveste siropoasă și romantică a unui posesiv. Seducătorul este, prin definiție, cel care are nevoie de libertatea celuilalt. Nu poți se-duce decît o ființă liberă, pentru că numai libertatea cucerită poate fi contemplată, adorată, deci su-pusă travaliului estetic. Puterea inconturnabilă a seducției e cînd celălalt se dăruiește din libertate. Această clipă a capitulării face din seducție, în egală măsură, un eveniment etic. O întîlnire care caută saturația foarte repede, în care relația față-către-față nu rezistă mult timp. Nu din emoție, ci din nevoia de a nu fi sedusă, la rîndul ei, de ceva ce nu e, de aparența unei veșnicii. Din seducție nu s-au produs nici crime, nici depresii, nici războaie, nici literaturi decadente, nici comedii de moravuri, și cu atît mai puțin tragedii. Singurele care au scos capul din acest etern aș/n-aș, care face din apropierea fără apropriere de celălalt un dans pe cît de puternic, pe atît de ridicol, pe cît de adult, pe atît de siropos, sînt dramoletele. Seducătorul este un om fără miez, complet gol, care cultivă dramolete și se distribuie singur în ele. El le scrie, el le regizează, el le joacă. Trăiește mereu în afara lui și nu poartă pe nimeni în el. Cordelia trebuie părăsită, trădează Jurnalul, nu din cruzime, ci din indiferență. Nici unui seducător nu îi pasă cu adevărat. Se validează, se uitucește, dispare. E atît de simplu.
Dar aceasta e o cronică nedreaptă, pentru că nu e întreagă. Ceea ce nu v-am spus e partea dureroasă a acestei istorii aparent ludice. Seducătorul ridică mereu piatra lui Sisif: vede altă pradă, altă pretenție asupra unei posibile iubiri, alt portret-robot al fericirii. De aceea, în seducție nu există nici un adevăr, doar amăgire. Arta de a trăi în iluzie, dar nu în minciună, presupune seducția ca disperare dialectică a unui individ care ia de la cap plecarea către altul, doar din nostalgia acestei puneri pe drum. Seducătorul nu iubește, iubește ideea de a putea iubi; nu rămîne, cochetează cu ideea de a se opri din căutări; nu păstrează, pentru ca întotdeauna să aibă bucuria unei (re)găsiri. Avea Camus o vorbă: „Cînd iubirea încetează să mai fie tragică, devine altceva, iar individul se aruncă iar în căutarea tragediei”. Deci poate nu sîntem disperați să fim seduși, ci neîmpliniți, pentru simplul fapt că întotdeauna am mai putea adaugă ceva ce n-avem încă, și pentru că nu există remediu mai ontologic la plictis decît să te întorci la ceea ce te definește, lipsa de celălalt. Oricum ar fi, nu e de mirare, așadar, că lumea s-a împărțit între tot felul de seducători, care dispută cu mai mult tupeu sau mai multă credință puterea asupra ei. La capăt de zi, toți devin niște aroganți.
Seducătorii moderni sînt cei care stăpînesc alchimia impersonării puterii. Toți sfîrșesc prin a fi cel puțin autoritari. Ca un regim să reziste, ca o politică să aibă adepți, ca o religie să rămînă febrilă, oamenii trebuie să creadă că dorința de a rămîne la ele emană din sufletul lor. Că ideile aparțin maselor și n-au fost niciodată impuse, doar se-duse de mințile care, la momentul potrivit, le-au scos din fașa unei probabilități și le-au încarnat în istorie.
Seducătorii moderni sînt maeștrii psychagogiei: mai întîi, caută să „treacă sticla”; luînd alura celor charismatici, fascinează, obsedează, consumă ce au sedus. Aici, vocile modernității se despart. Freud ar spune că seducția e degeaba dacă nu produce poftă. Seducția freudiană e dorință, care are nevoie de ceea ce postmodernii alintă ca fiind closure. Nevoia de a nu sta agățat într-o poveste, care nu trebuie condamnată, pentru că aspiră, terapeutic, la puterea de a merge mai departe. Orice seducție e păguboasă, pentru că e în natura ei să cheltuiască timp și elan vital. A vrea să închei această chemare, satisfăcînd dorința, înseamnă a lăsa seducția să se ducă. Baudrillard ar fi spus că seducția nu vrea nimic. E nihilistă, simbolică, n-are telos, nici viața lungă. Trucul însă e că orice seducător, în logica lui Baudrillard, își face arta pînă devine victima ei și cade sedus. Toți vrăjitorii se murdăresc, toți craii se împiedică, toate rațiunile devin uituce. Dar adevărul e că într-un meci Freud-Baudrillard e mereu remiză. Nu mai avem seducătorii de altădată, pentru că amnezia fără anamnesis ne-a lovit pe toți. Seducția are un copil mai mic și rebel: rădăcina indo-europeană, deuk, a trage, a conduce, a cîrmi (aș îndrăzni să traduc astfel), inspiră educația (duce, duct), care te scoate din ignoranță și prostie în afara ta... la lumină! Seducția și educația împart același pedigree: una te dă deoparte slăbindu-te, alta îți lasă slăbiciunile deoparte, întărindu-te.
Seducătorii antici n-au fost mai puțin ridicoli. Dar diferența între ei și seducătorii moderni e că au înțeles că uneori ridicolul e sănătos, dacă scoate la lumină un adevăr. În Banchetul, Alcibiade mărturisește – îmbătat de propriile idei, costumat dionisiac, exasperat de o dragoste purtată și neconsumată – cum a încercat să îl seducă pe Socrate. E o poveste foarte diferită, ați spune, aceea în care tînărul are toate șansele să seducă un adult căruia îi poate întuneca mintea prin dorințe, și cea în care adultul sucește mintea coruptibilă a unui individ crud. Aproape că destăinuirea lui Alcibiade, patetică, așa cum e ea, ar fi putut fi un contraargument pentru condamnarea lui Socrate. A încercat orice: vorba dulce, dar subtilă; privirea; atingerea; cina; adormirea împreună cu celălalt. Socrate nu cedează adus în Patul lui Procust; seducția îi miroase a pierzanie, a rătăcire, a moarte. Alcibiade e disperat. Mărturisește că a dormit lîngă Socrate ca lîngă un frate. Ani mai tîrziu, educatorul Socrate explică singura poziție de seducător care îl interesează: să trezească în Alcibiade, ratatul pentru care toate lucrurile importante de pe lumea asta erau nume proprii – Atena sau Socrate, nu substantive comune, putere sau iubire – o conștiință. Abia acum, cînd are vîrsta la care oamenii nu mai sînt adorați pentru că sînt frumoși, ci pentru că au ceva în cap, poate să se întovărășească, să îi poarte de grijă și să îl învețe să se cunoască pe sine, pentru a putea face din viața lui un rost. Nici o seducție nu dă rost vieții, doar valoare. E atît de ușor să faci din seducție o validare care îți mai cîștigă zile. Fără îndoială, orice seducție te face viu, îți mai prelungește bătăile de inimă, dar nici o seducție nu te amînă de la moarte. Doar iubirea te face nemuritor, pentru că și atunci cînd nu vei mai fi pe lumea aceasta, vei continua să exiști în inima celor care îți poartă amintirea, atîta timp cît trăiesc.
Ziceam că nu mai avem seducători, pentru că am rămas doar cu aburitori. Sînt multe idei care sucesc mintea – acele -isme care ne fac să semănam mai puțin cu noi înșine, să pierdem prietenii, timp, să sacrificăm înțelepciune, de dragul unei contingențe: „Și dacă am dreptate?”, „Dar dacă de data asta va fi altfel?”. E atîta fierbere ideologică, încît toată seducția mentală s-a convertit într-o mare respingere a diferențelor, a Celuilalt. Am devenit resentimentari și neciopliți, antidemocrați și radicaliști, pentru că seducția nu mai e educație, pentru că Socrate nu mai e posibil pentru Alcibiade, pentru că am început să vrem să păstrăm ceea ce cucerim. Dacă de la seducții erotice s-a născut arta, de la seducții ideologice s-a născut istoria. Paradoxul e că toate marile bătălii au devenit crime pasionale, și toate marile iubiri s-au poticnit de niște idei care le-au întîrziat sau erodat.
Platon paria că sufletul nostru e ca un car tras de doi cai. Unul alb, blînd, nobil, care întruchipează rațiunea și voința bună, altul negru, sălbatic, imposibil de docilizat, dorința noastră trupească. Sufletul are nevoie de cai înaripați. Nu e o problemă că te lași sedus, dacă folosești atracția ca impuls spre transcendență. Vorba lui Augustin, nu toate iubirile sînt rele. Cele care nu sînt toxice și te deschid către Dumnezeu sînt iubirile demne de păstrat. E singura seducție permisă: cea care dă aripi, care păstrează mereu calul negru lîngă cel alb, care nu te face întru totul robul lumii acesteia. Nu cred că Platon a vrut să scrie despre seducători. Dar nici n-a făcut ceva ca să nu ajungă unul.
În rest, citiți persoana greșită. O fi adevărat că cei care nu pot iubi se-duc. N-aș avea habar cum să povestesc basmul ăsta. Dar nu știu de ce naiba îmi tot vine în cap vorba lui Fielding, care ucide orice seducție: „Dacă ai fi vrut să mă seduci, ai fi putut să mă întrebi”. Să nu striviți corola! Singura parte frumoasă a unei seducții e că rămîne elefantul din cameră, ceva care există și despre care nimeni nu vorbește explicit, o confruntare pe tăcute între doi oameni, în care, întotdeauna, unul are o socoteala de reglat cu el, iar celălalt rămîne agățat de un altul. Ai zice că ai putea să te scutești de chinul de a nu trăi întreg, dar e frumos să aparții cuiva. E singura parte a seducției în care a te duce nu presupune niciodată a trăi împuținat.
Oana Șerban este lector univ. dr. la Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, director executiv al CCICIF – Centrul de Cercetare a Istoriei și Circulației Ideilor Filosofice.
