„Erai un incapabil. De aia te-am iubit și te-am promovat!”

Pe de altă parte, cînd toți mediocrii îți spun cum să trăiești, și îi mai și recompensezi pentru asta, e clar că nu mai putem limita kakistocrația la un fenomen politic.

Sînt 300 de ani de la nașterea lui Kant și cred că Dumnezeu arată că are umor încă o dată: ce sincronicitate mai bună se putea nimeri, alta decît aniversarea celui care s-a încăpățînat să ne spună să gîndim cu mintea noastră, într-un triplu an electoral cînd tindem să judecăm cu mintea altora și să alegem răul cel mai mic?

Pe de o parte, trăim vîrsta unei civilizații anti-kantiene: nimeni nu mai vrea să gîndească doar de capul lui, fără a urma „tendințele” legitimate de influencer-i. Sînt apreciați pentru că sînt „autentici”, dar masele vor să le semene: un paradox costisitor, pentru că așa încep democrațiile falimentare, cînd indivizii plătesc pentru false modele, sfera publică se transformă în „urmăritori”, iar intimitatea celorlalți devine un bun de consum. Industriile autenticității s-au multiplicat: inițial, anunțau o societate protezată, vorba lui Freud, care încerca să iasă din angoasă prin așa-numiții antrenori (coach) pentru viață; acum, influencer-ul educă implicit, în toate aspectele vieții personale. Ți se spune cum să îți trăiești plictiseala și ignoranța, ba chiar ești mai degrabă instruit să îți consumi cotidianitatea creativ (nu neapărat inteligent), decît să te construiești profesional, ca autor, ca lider, ca individ autonom. Pe nesimțite, banalizarea stilurilor de viață a susținut banalizarea răului, pentru că influencer-ul pretinde nu numai că are rețete pentru viața împlinită, dar și că deține măsura adevărului.

Pe de altă parte, cînd toți mediocrii îți spun cum să trăiești, și îi mai și recompensezi pentru asta, e clar că nu mai putem limita kakistocrația la un fenomen politic. Viralizată, ea ajunge în cele mai mici unghere ale societății. Unii ar spune că istoria e făcută din excentricități, că după orice perioadă de hiperbole – așa cum au fost monștrii rațiunii de după iluminism – vin intervale de contrapondere – incompetență absolută, impostură și falsă autonomie de gîndire. Dar nu putem să așteptăm ca forța și contraforța, cultura și contracultura să se amortizeze reciproc. Criza societății noastre se simte în nostalgia după clasa de mijloc, definibilă economic ca sferă largă a celor care nu doar subzistă, dar nici nu abuzează de lux; respectiv cultural, ca public critic și educat, acea comunitate dominantă care face o democrație sănătoasă, între derapajele analfabeților funcțional și aroganțele elitelor care simt că se pîngăresc dacă scot pe cineva din peștera lui Platon.

Dacă ne gîndim la rece, vom vedea că problema e a tiraniei majorității, îndelung discutată de John Stuart Mill, dar formată la ora actuală din impostori. Kakistocrația presupune puterea celor incompetenți, care reprezintă o majoritate sufocantă. Cei răi conduc pentru că cei buni sînt sabotați, iar clasa de mijloc, altădată reacționară, e complet ignorantă. Epoca prostiei autoguvernate e aici. Kant nu mai e fashionable astăzi, cînd îți spune să gîndești cu mintea ta, pentru că societatea e divizată între cei care împrumută mintea altora și vor rămîne urmăritori (followers), niciodată autorii propriei vieți, și cei care nu gîndesc deloc – atît de mare e gradul de alienare al acestei lumi confuze.

Într-o societate a rațiunii lamentabile, profesioniștii trăiesc sentimentul de inutilitate și frustrare, iar întoarcerea refulatului nu a făcut niciodată o lume mai bună. Unii suferă în decență, însă dezinteresul se traduce în absenteism, care pe termen lung face și mai mult loc celor care perpetuează prostia. Kakistocrația perseverează, societatea nu mai are clase, ci clanuri; cultura nu mai are autori, ci influencer-i; instituțiile nu mai au manageri, ci șefi.

De ce kakistocrația e un double trouble? Principiul lui Peter ne avertizează că orice individ atinge, într-un rol profesional, maximul de pricepere, respectiv maximul de incompetență, mai devreme sau mai tîrziu, atunci cînd promovările depășesc gradul lui de expertiză. Ierarhiile înseamnă distribuții de autoritate care sfidează pregătirea indivizilor. Ce se întîmplă cînd pălăria e prea mare? Fie te încînți și o porți în continuare, oricît de ridicol ai părea, fie faci un pas în spate și asumi că ai niște limite. „Sistemul”, acest impersonal Se, pe care îl activăm convenabil cînd nu ne recunoaștem propriile eșecuri și uităm că „instituțiile” sînt oameni, e viciat pentru că voința de putere confiscă luciditatea asupra limitelor noastre. Nimeni nu se autodenunță că e neputincios. Ar părea un eșec teribil, nu? Și poate tocmai de aceea, istoria nu suflă o vorbă despre proștii onești, doar despre idioții utili. În ceea ce privește indivizii brilianți, posteritatea lor e la îndemîna celor care scriu istoria, zbătîndu-se între salvați și damnați, între gonflați și uitați.

Kakistocrația e de două ori toxică, nu doar pentru că incompetenții se perpetuează în funcții, ci și pentru că democrațiile obișnuiesc să funcționeze urmînd principiul răului cel mai mic, iar electoratul e obligat să aleagă incompetentul cel mai puțin invaziv. Asumăm, prin urmare, că în piramidele Puterii stau moștenitorii principiului lui Peter: maximum de prostie, cu minimum de strategie, într-o continuă ascensiune ierarhică. E ciudat că a revenit la modă kakistocrația, care făcea carieră în discursul public al Angliei anului 1644, în timpul războiului civil, denunțînd regimul partizanilor lui Charles I. Însă e dovada vie a faptului că impostura e dialectică, pentru că slăbiciunile omenirii au rămas aceleași, independent de timp. Ce e de făcut?

Nimeni nu se vindecă de putere de la sine. Ideea că bunul-simț e lucrul cel mai bine distribuit în lume e rezultatul unei traduceri defectuoase a lui Descartes. Rațiunea, nu bunul-simț, asigură egalitatea dintre indivizi. Doar că unii aleg să o exerseze mai mult, alții preferă să facă parte din turme. Primul pas e să înțelegem cum am ajuns aici. Kakistocrația e și meritocrația celor incapabili: pentru că au fost supuși, docili, atenți la șefu’, superiorii lor au considerat că merită să guste din putere. Boss-uirea națiunii vine din fenomenologia capului plecat. Pare că ești cuminte, dar vei ajunge departe. Nu știi nimic, înțelegi puține, ești ideal de tras pe sfori în scaunul Puterii. Toți incompetenții au meritat cîndva, în această dialectică a răului, să vină vremea lor. Al doilea pas e să profităm de un gap generațional care s-ar putea să fie o șansă pentru lumea noastră. Parte din oamenii vechiului regim încă sînt omniprezenți în diferite instituții de stat. Ba chiar uneori ai sentimentul, uitîndu-te la ei, că îți scapă o alchimie a Puterii: ori sînt aceste genii care pot face mai multe lucruri deodată, profesionist și responsabil, ori au descoperit cum să fie ubicui, pentru că dai de ei în tot felul de roluri executive. Pe timpuri, se numea cumul de funcții, astăzi „statul capturat” – căci acesta e, de fapt – este ambalat ca meritocrație. „Merită să-l punem peste tot, are imagine și influență.” Dă bine și pare în regulă, iată două criterii modeste pentru lideri robuști.

Dar poate tocmai faptul că o generație care s-a născut după Revoluție e acum matură și poate guverna reprezintă șansa de a schimba și fețele, nu doar scaunele Puterii. Mai mult, i-ar mai salva de la penibil pe cei care nu au educația sufletească de a lăsa puterea din mînă. Acesta ar fi al treilea pas, să îi salvăm pe cei uitați în rolurile guvernării – politice, academice, corporative etc. – de criza demnității: nu poți din președinte de board să te duci președinte de bloc, din ministru să te faci un sinistru administrator, din director de companie să te faci bișnițar. E ridicol și dureros, dar sînt specii de indivizi care iau puterea de la capăt în orice rol, numai să o aibă. Al patrulea pas ar fi reducerea confuziei ideologice, care susține din plin kakistocrația în care te lipești de putere, oriunde ar fi ea, independent de valorile în care crezi și de comunitatea din care faci parte. Politicianul traseist e tot atît de malign precum tehnocratul confiscat politic. Avem o lume în care pierzătorii sînt o rara avis, în care nimeni nu se mai declară înfrînt și nimeni nu își mai rezistă lui însuși, cînd vine vorba de pofta pentru putere. Kakistocrația a compromis stoicismul, a ridicat generații de pesimiști, a impulsionat anarhia influencer-ilor și a dat aripi societății de consum, în care ne-am înregimentat prin indiferență sau obediență, după caz, devorînd scandalul, știrile false și subcultura. Pe scurt, kakistocrația înseamnă fast power, fast pleasure, fast life.

Și uite așa, Mobilă și durere, piesa lui Mazilu, e un compendiu excelent de supraviețuire în zilele noastre. Formula kakistocrației românești vine din teatru. Incapabilul pe drumul puterii e obedient și seduce: „Șefu’, știți bine că eu vă iubesc!”. Cînd incompetentul înțelege puterea și o vrea pentru el, decepționează: „Mă, Gore, tu erai un incapabil. De aia te-am iubit și te-am promovat!”. Ziua cînd matematica răului cel mai mic nu a mai funcționat e ziua cînd Gore a vrut să devină șef. Sau influencer.

 

Oana Șerban este lector universitar doctor la Universitatea din București, Facultatea de Filosofie,

director executiv al CCICIF Centrul de cercetare a istoriei și circulației ideilor filosofice.

Share


Fantezii

Fantezii