Facem alfabetizare fără educație

Sîntem pe 15 noiembrie 2025. Acum 38 de ani, pe 15 noiembrie 1987, Nicolae Ceaușescu părea etern. Eu eram la Craiova, învățam pentru admiterea la Facultate, unde aveam să intru în anul următor, și mă uitam pe televiziunea iugoslavă. Iugoslavia era o ţară mult mai liberală decît România, mult mai apropiată de Europa în care, pe atunci, se discuta despre şansele dinarului (moneda lor națională) de a intra în viitoarea monedă comună europeană. Iugoslavia era o ţară înspre care mulți români fugeau, de altfel. Acea zi de 15 noiembrie 1987 a fost o zi de vot pentru Marea Adunare Naţională; şi Marea Adunare Naţională părea eternă. În acea seară, la Europa Liberă apare vestea că la Brașov s-au răsculat muncitorii. Evident, Televiziunea Română nu a suflat o vorbă, iar bruma de informaţie venea de la Europa Liberă.

În 1988, cînd eu am intrat la facultate, sistemul de educaţie și educația însăși păreau date odată pentru totdeauna. Mă pregăteam să dau la Facultatea de Istorie pentru că-mi plăcea istoria, dar în acelaşi timp ştiam că sînt puţine şanse să ajung profesor la Craiova. Știam că trebuie să treacă ani de zile după ce termin facultatea ca să ajung la Craiova, profesor.

Ei bine, amploarea schimbărilor din ultimii 38 de ani este uluitoare. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că peste 38 de ani voi fi profesor universitar la Bucureşti, că Iugoslavia va dispărea, că din Marea Adunare Naţională se va alege praful, că Nicolae Ceauşescu va deveni un subiect de caricaturi şi că studenţii mei nu vor şti ce a fost Marea Adunare Naţională și nici care a fost primul, Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu, nu doar că n-aș fi crezut, dar aș fi fost sigur că delirează. Și dacă asta am trăit eu, n-aş fi oarecum îndreptăţit ca, pe fondul acesta de inerentă nostalgie referitor la o educaţie pe care am pierdut‑o, la vremurile bune care s-au terminat, să vă sugerez că poate, totuşi, nu e aşa? Şi că, de fapt, trăim într-un mare răsfăţ?

Poate că nu-i aşa. Poate că într-adevăr, mergem spre rău. Dar vă propun să avem în vedere măcar elementul de dubiu. Într-una din cărţile cărora eu le datorez și care se cheamă Alice în Ţara Minunilor, personajul principal spune, la un moment dat: „Atunci cînd nu ştii încotro mergi, ţi se pare că toate drumurile duc acolo”. Cred că în situaţia asta sîntem noi. De fapt, noi nu ştim spre ce ne îndreptăm şi cred că incertitudinea în care trăim este exact prologul unei schimbări fundamentale în faţa căreia ne aflăm, dar pe care n-o intuim, pentru că n-avem cum s-o intuim. Presentimentul că sîntem în iminența unei schimbări fundamentale ne dă impresia că toate drumurile duc spre ceva care nu ne-ar conveni și vedem cum calitatea învăţămîntului scade, calitatea studenţilor scade, calitatea filmelor sau a cărţilor scade. Oare aşa să fie? [...]

În teorie, învăţămîntul e meritocratic. În teorie, învăţămîntul, al cărui rezultat sînt eu însumi, învăţămîntul care ne-a format pe noi, în anii ’70-’80, era cumva meritocratic. Erau două şanse să răzbești în viață: ori erai bun la carte, ori deveneai politruc. Ponderea adeziunii politice creștea, desigur. În facultate, primeai puncte în plus dacă erai activ în UASCR. Așadar, ori erai bun la carte, ori dădeai bine din gură, cu partidul. Dar, oricum, era un spațiu pentru o meritocraţie a spiritului şi a învăţămîntului, ca atare. Unii cred că această meritocraţie e inerentă. Nu e inerentă! Am avut în istoria noastră momente întregi în care n-a existat meritocraţie în educație. Bunăoară, în anii ’50, după Legea învăţămîntului din 1948. Două decenii, meritocraţia a fost suspendată. Ea revine, în forme mai puțin contaminate politic, la sfîrşitul anilor ’60. Asta mie-mi permite să vă spun că, poate, există cicluri. Nu în sensul că lucrurile se repetă. Eu nu cred că istoria se repetă şi vă sfătuiesc să nu credeţi că istoria se repetă. Dar cicluri există. Pentru că intervine un soi de oboseală. Lucrurile care par astăzi normale au fost greu dobîndite alaltăieri, dar în momentul în care un lucru greu dobîndit devine normal intervine un soi de oboseală, din perspectiva căreia eu citesc ce se întîmplă acum. Şi cred că noi traversăm o perioadă de astfel de oboseală, că, inerent, o criză va urma, după care iarăşi vom conştientiza valoarea lucrurilor greu dobîndite. De cîte ori n-om fi trecut prin acest scenariu? Eu cred că întreaga istorie este făcută numai după astfel de tranziţii. [...]

Dar, dincolo de optimismul pe care vi-l sugerez, observ și eu că ideea meritocratică pierde teren – vezi absurditatea că, în învăţămîntul nostru primar, elevii nu-şi mai cunosc notele între ei. Notele sînt secrete, le ştiu doar învățătorii, elevii care le primesc și părinții lor. Asta nu e meritocraţie, în mod evident, este ghetoizare! Lipsind factorul meritocratic, noi nu mai facem educație. Facem alfabetizare fără educație. [...] Şi rezultatul alfabetizării fără educaţie se vede în aspectul străzii, pe TikTok, în aspectul canalelor de aşa-zisă muzică, în cultura manelelor, care exprimă perfect rezultatul acestei ghetoizări. [...] Temerea mea este că diluarea aceasta a educaţiei vine tocmai din democratizarea ei. [...]

Acestea sînt explicaţii posibile pentru o stare pe care unii o numesc de criză, dar s-ar putea să nu fie o criză. S-ar putea să fie pur şi simplu o schimbare pe care nu avem posibilitatea de a o înţelege. Şi spun asta observînd că această schimbare năucitoare despre care vorbesc nu se întîmplă numai la noi. Nu este un fenomen românesc. Toată lumea occidentală e marcată de ea. [...]

(Fragment din conferința „Marele hău. De ce nu vrem să știm ceea ce învățăm” susținută pe data de 14 noiembrie a.c. în cadrul Conferințelor Dilema de la Iași. Textul a fost editat, urmare a trecerii de la oralitate la forma scrisă. Titlul aparține redacției.)

Adrian Cioroianu este profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București.