Hristos a îmbrăcat în lumină toate lucrurile

Problema greco-catolică. Ei au fost buni pentru noi toți...

Cred că în privinţa lui Iuliu Hossu, a eroismului său și al statutului său de român sînt cîteva lucruri care trebuie spuse şi care ne privesc direct. Le-aş enunţa în felul următor: este problema publică, de spaţiu public românesc; este problema istorică naţională; şi este problema spirituală.

Am să încep cu problema care este cel mai mult legată poate de eroismul tuturor celor şase episcopi ai Bisericii Greco-Catolice arestați în 1948, anume problema existenţei Bisericii Greco-Catolice. Se știe că au existat două trunchiuri ale creştinătăţii, care s-au separat cu timpul și au ajuns să se afurisească reciproc: trunchiul creştinismului grec şi trunchiul creştinismului latin. Nu folosesc cuvintele „ortodox” și „catolic” pentru că, după părerea mea, această precizare are legătură cu evenimente istorice ulterioare. Bunăoară, romano-catolicismul sau ceea ce numim catolicism cultural, pur şi simplu, este o consecinţă a unei mari prefaceri prin care trece creştinismul latin – Conciliul de douăzeci de ani de la Trento, de la jumătatea secolului al XVI-lea. Iar în privinţa creştinismului grec nu pot judeca în acelaşi fel sfinţii greci ai Bisericii, patristica de limbă greacă, vîrfurile ei, cum sînt Maxim Mărturisitorul sau Ioan Damaschin, și creştinismul grec de după jumătatea secolului al XIV-lea, cînd o reformă importantă este introdusă de Grigorie Palama şi de partida călugărilor, cu isihasmul şi cu doctrina energiilor necreate, care a fost sancţionată concilial la jumătatea secolului şi care devine parte din identitatea doctrinară a creştinismului răsăritean. În fine, au urmat prefacerile prin care creştinismul occidental a trecut odată cu Schisma din secolul al XVI-lea şi cu apariţia multor variante de creştinism, dintre care poate dominant este cel calvin.

Ceea ce vreau să spun este doar atît: în Europa, creștinismul se declină în multe feluri, iar declinarea creştinismului în România este legată strîns de Biserica Greco-Catolică. Greco-catolicismul nu are rădăcini strict româneşti. A fost mai întîi o tentativă de unificare a Bisericilor care a început în 1438 la Conciliul de la Ferarra și care s-a mutat din cauza ciumei la Florenţa, un an mai tîrziu. Acolo s-a produs unirea Bisericii, care a fost respinsă categoric de partea rusă şi n-a fost primită în unanimitate de partea greacă, ceea ce rămăsese încă o problemă litigioasă în acea zi fatală de marţi, 29 mai a anului 1453, cînd Imperiul Roman – şi nu-i zic Bizantin – s-a prăbuşit în urma cuceririi Constantinopolului de către un sultan tînăr şi formidabil, Mehmet al II-lea. Chiar și așa, acest act de unire de la Florenţa a produs roade. În zona poloneză, în zona ucraineană, în zona ruteană şi, în fine, la sfîrşitul secolului al XVII-lea, în 1700, a produs un rod în zona românească, în Transilvania, prin naşterea Bisericii Greco-Catolice. Acestea sînt fapte știute de toată lumea, dar ele se leagă de ceva care ne stă la suflet constant. În Transilvania, românii nu aveau o formă de existenţă politică, statală. Românii nu au fost socotiţi între naţiunile din Transilvania medievală. Erau ungurii, saşii, secuii, dar nu românii. Cu totul altfel ar fi arătat istoria dacă românii ar fi fost acceptaţi printre aceste națiuni. Dar ei nu puteau să fie acceptaţi pentru că erau consideraţi schismatici, erau greci, ca religie, iar creştinismul latin privea acest lucru de foarte sus. Ca atare, românii nu puteau avea o voce în Transilvania. Ei bine, prima lor voce s-a articulat în momentul uniaţiei, în momentul în care, în baza Conciliului de Florenţa din 1439, dar şi a precedentelor care apăruseră cu 50 de ani mai devreme în zonele pe care le-am menţionat, se naşte Biserica Greco-Catolică. Această Biserică are revendicări care ţin de recunoaşterea românilor ca națiune.

Prin urmare, Biserica Romano-Catolică nu este neutră din punct de vedere istoric pentru noi, pentru români. În plus, este o Biserică învăţată, este o Biserică ce a fost şcolită la Roma, este o Biserică ce a fost şcolită la sursele latinităţii noastre. De acolo a rezultat un nucleu instruit, au rezultat oameni cu ştiinţă de carte, cum nu puteai să numeri mulţi în zona ortodoxă. În plus, adversităţile aduc și foloase. Vedeţi chiar în cazul lui Iuliu Hossu lucrul acesta: sfinţenia lui este determinată de adversitatea la care a fost supus. Între foloasele adversităţii, revenind la Biserica Greco-Catolică, a fost faptul că cei care au forjat conştiinţa noastră naţională, culturală, istorică şi căreia i-au dat un temei de carte au fost românii din Transilvania și nu cei din partea cealaltă a Carpaților, iar acest proces este foarte legat de Biserica Greco-Catolică. Astfel, într-o vreme în care noi nu eram încă buni, greco-catolicii au fost buni pentru noi toţi și asta nu se poate ierta. De aceea, a fi greco-catolic nu e deloc la modă și se resimte, adesea, ca un spin. [...]

Marea Unire

Ajung acum la chestiunea litigioasă, chestiunea care mă doare. Iuliu Hossu este cel care a citit textul mulțimii adunate la Alba Iulia, textul proclamației unirii Transilvaniei cu Regatul României. Erau în Marele Sfat Român strîns la Alba Iulia doi episcopi ortodocşi și doi episcopi greco-catolici. Era acolo Miron Cristea, încă episcop, dar a fost ales să citească proclamația Iuliu Hossu, care era, din 1917, episcop. Iuliu Hossu și Miron Cristea s-au îmbrăţişat, erau împreună și împreună au mers la București să înmîneze Regelui Ferdinand Declarația de Unire. În cartea de memorii scrisă de Iuliu Hossu găsesc o pagină extraordinară. Cînd a fost arestat, în 1948, Iuliu Hossu a fost dus într-un fel de lagăr, alături de ceilalți episcopi greco-catolici. Acest lagăr era la Dragoslavele, amenajat într-o reşedinţă de vînătoare a lui Miron Cristea, care a devenit Patriarh între 1925 și 1939, cînd a și murit. Las la o parte gîndul enervant că Patriarhul era vînător, adică omora animale. Dar să vedeți cum găsește Iuliu Hossu această reședință în 1948, cînd era pregătită pentru internarea episcopilor greco-catolici, fiind păzită militar și înconjurată cu sîrmă ghimpată. Pe un perete interior, în acest lagăr, se afla un portret al lui Miron Cristea. Şi o să citesc două pasaje din jurnalul lui Iuliu Hossu. Dar înainte aș vrea să subliniez ceva. Știți cum numea Iuliu Hossu, ardeleanul greco-catolic, Bucureştiul? O să vă placă! Îl numea „Ierusalimul aspiraţiilor noastre naţionale”. Cam așa era Iuliu Hossu patriot! Iată fragmentele din jurnal: „Viaţa la Dragoslavele ne-o petreceam cu toţii mai mult în rugăciune şi meditaţie. Cărţi n-aveam decît cele de rugăciune, încolo mai frunzăream cărţile din mica bibliotecă a vilei patriarhale. Această vilă a primit-o în dar Patriarhul dr. Miron Cristea, pe vremuri episcop al Caransebeşului, în Ardeal. A făcut la ea transformări, pentru a o avea de vilă pentru vînat. Aşezarea frumoasă, la picior de munte, privea frumos spre sat, cu două biserici la piciorul muntelui mare, stîncos din faţă. De pe fotografia de pe perete privea liniştit şi senin la noi, fie iertat, Patriarhul Miron Cristea”.

Simţiţi această scenă epică? Episcopii sînt acolo, în lagărul de la Dragoslavele, închiși, iar de pe perete îl priveşte pe Iuliu Hossu cel cu care se îmbrățișase în 1918! Continui să citez: „N-ar fi putut crede Patriarhul Miron Cristea că în această vilă va fi internat întregul episcopat al Bisericii Române Unite, începutul Căii Crucii, pregătită de cei fără Dumnezeu, aşa cum singuri se şi mărturisesc, în strînsă colaborare cu un urmaş al său şi mai mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. Prea bunul Dumnezeu să le dăruiască pocăinţă adevărată pentru crima săvîrşită împotriva Bisericii noastre”.

Al doilea pasaj pe care vreau să-l citez este extraordinar de frumos: „Nu ştiam ce mă aşteaptă în Ierusalimul aspiraţiilor noastre naţionale, cum am chemat Bucureştii într-o cuvîntare la praznicul dat în cinstea delegaţiei de la Alba Iulia: Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Miron Cristea, atunci episcop al Caransebeşului, şi umilul rob al Domnului care scrie această carte. Cînd eram la masă la hotel Bulevard, la care a luat parte Guvernul întreg, în frunte cu: Ionel I.C. Brătianu, preşedinţii Senatului şi Camerei, Ferechide şi generalul Coandă, şi tot ce a avut capitala mai bun şi de frunte, Academia, Universitatea etc. Acolo am numit Bucureştii „Ierusalimul aspiraţiilor noastre naţionale şi sufleteşti”, am plîns cu toţii de bucurie, fericiţi pentru unirea Ardealului cu Patria mamă. Mi-a strîns mîna Ionel Brătianu, lîngă care stăteam de-a stînga, la dreapta fiind Miron Cristea, și mi-a spus: «Sînt fericit ca şi cum l-am vedea pe scumpul meu tată». Şi ciocneam paharul. Domnul Ferechide, ministrul Constantinescu, toţi cu mîna tremurîndă, ştergîndu-şi lacrimile de pe obraz, lacrimi de bucurie. A fost bun Domnul cu noi, Lui i-am mulţumit şi-i mulțumim. Mă duc la Ierusalim, spunea şi Sfîntul Pavel, şi nu ştiu ce mă aşteaptă acolo”.

Și ce-l aştepta acolo? Lagărul. La Dragoslavele puteau să le dea mîncare, puteau să le dea suficiente lemne ca să se încălzească, dar i-au ţinut în frig şi fără hrană suficientă. Iar asistenţă medicală nu le-au dat, în ciuda faptului că a existat acolo o doctoriţă. E emoționant că mereu a existat cîte cineva care i-a ajutat.

Doamna Băltăceanu şi doamna Broşteanu, în cartea lor Șapte vieți de sfinți români, au un cuvînt de spus despre Biserica Ortodoxă Română, pe care vreau să-l citez: „Toate documentele arată că nu Biserica Ortodoxă a planificat şi a organizat «lichidarea prin unificare». Aceasta a fost o inginerie socială stalinistă. Documentele dovedesc că toate ordinele care au avut în vedere această operaţiune au fost emise exclusiv de Securitate, fiind semnate de şefi siniştri ai terorii staliniste din acei ani: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Mişu Dulgheru şi mulţi alţii care le-au urmat”.

Întrebarea care se pune este: de ce episcopii greco-catolici arestați au fost duşi sistematic în lăcaşuri ortodoxe? De ce, de exemplu, pe 2 decembrie 1948, însuşi patriarhul Bisericii Ortodoxe, Iustinian Marina, însoţit de viitorul patriarh, Teoctist Arăpaşu, se duc la Dragoslavele, îi invită la masă, la o masă normală unde s-a mîncat bine, nu ce mîncau ei de obicei, şi le propun să treacă la ortodoxie? Aceasta era desfiinţarea prin unificare. Şi, după aceea, scot Monitorul Oficial şi le arată ceea ce Iuliu Hossu a numit „decretul fărădelege” – e una dintre marile expresii ale cardinalului – prin care se desfiinţa Biserica Greco-Catolică. Să nu uităm momentul: la exact 30 de ani de la Marea Unire. Tulburătoare simbolistică!

Dar revin la întrebarea: de ce au fost folosite lăcaşuri ale Bisericii Ortodoxe Române în această operațiune? Pentru că Securitatea a dorit să arate că Biserica Ortodoxă Română este parte din această enormă mîrşăvie, şi trebuie spus că multora le-a plăcut acest lucru.

Iată un alt fragment din cartea doamnelor Băltăceanu și Broșteanu: „Poate părea ciudat că episcopii au fost duşi în spaţii ale Bisericii Ortodoxe. După Dragoslavele au mai fost mănăstirile Căldăruşani, Curtea de Argeş, Ciorogîrla, Cocoş, iar ordinele în ceea ce-i privea le erau anunţate de episcopi ortodocşi, însoţiţi desigur de cîte un funcţionar de culte. Toate acestea făceau parte din planurile autorităţilor de a crea impresia că principalul factor implicat în represiune era Biserica Ortodoxă. Or, documentele arată că toate ordinele emanau exclusiv de la Securitate”.

În acelaşi timp trebuie spus că a existat mereu cîte un, citez: „bun monah Damian”. Acesta era un monah ortodox de la Cernica, ce a făcut numai bine şi care a fost arestat pentru asta. La fel, cîte un, citez din Hossu, „bun comandant”. Acest „bunul comandant” a fost şi el după aceea arestat. Au existat mereu și oameni care au ajutat...

Ca român şi ca ortodox, mă doare că statul, pentru formarea căruia au militat acești oameni și această Biserică, i-a arestat, i-a torturat, i-a omorît pe mulţi dintre ei. E adevărat că s-a schimbat ideologia, dar există o continuitate statală, și ceea ce mă uluieşte este absenţa reţinerii. Sigur că statul este o instanță impersonală, dar statul nu funcţionează fără oameni, nu funcționează fără noi. De fiecare dată cînd statul acţionează, de fapt, un om sau un grup de oameni acţionează. Și mă întreb, la acest nivel uman, ştiind cine era Iuliu Hossu, ştiind ce înseamnă el pentru acest stat în care ei funcţionau, agenții statului: de ce nu s-au abţinut, de ce nu au fost mai reţinuţi?

Vocea sufletului. Caracterul

Un preot îi spune lui Iuliu Hossu: „Dar avem copii. Vocea sîngelui strigă către noi şi ne spune că avem o responsabilitate şi spune că trebuie să ne supunem”. Iuliu Hossu îi răspunde: „Da. Dar acum numai vocea sufletului trebuie să vorbească”. Preotul Alexandru Raţiu, care relatează acest dialog, spune mai departe: „Noi n-am uitat niciodată aceste cuvinte ale episcopului Hossu”.

Sîntem într-un caz în care oamenii se supun nu pentru că sînt niște canalii, nu la acest gen de situații mă refer. Oamenii se supun pentru că e greu, e foarte greu şi au responsabilităţi, au familie, au copii. Remarcați, vă rog, că atunci cînd iei decizia să asculţi „vocea sîngelui”, cum spune acest om, de fapt tu te pui pe tine însuți în centru. Sigur, ai responsabilităţi, dar tu eşti cel care le ai. În timp ce, atunci cînd urmezi „vocea sufletului”, cum spune Iuliu Hossu, tu nu mai eşti în centru, tu eşti în depărtare. Atunci cînd înţelegi că există ceva mai profund, mai adînc în tine însuţi şi cînd înțelegi că stă deasupra ta cineva cu mult mai mare și mai important, faci mai mult decît ce ai face ca să nu te năruieşti, ca să nu te desfiinţezi, anume îl chemi pe cel care e deasupra ta în tine. Asta înseamnă să asculți de vocea sufletului versus să asculți de vocea sîngelui. Această opțiune poartă numele „caracter”. În acest sens, caracterul este ceva ce se cîştigă în permanenţă. Nu-l ai, nu este un dat genetic, ci este ceva care se construieşte în dialogul dintre vocea sîngelui şi vocea sufletului. Cel care dă dreptate vocii sufletului este omul de caracter. Cel care dă dreptate vocii sîngelui, n-aş spune că este lipsit de caracter, dar este omul care pune înaintea caracterului altceva.

Iuliu Hossu a rămas aici, în România, pentru că a rămas cu „turma” lui. Spune de nenumărate ori în memoriile lui că, pentru el, Biserica Greco-Catolică era turma pe care o avea în sarcina păstoririi și niciodată nu a vrut să o abandoneze. Acesta este, de fapt, un gînd de părinte faţă de copiii lui. Pentru el, Biserica Greco-Catolică era o realitate pe care deseori o evocă în Memorii sub forma întîlnirilor cu turma, sub forma prezenţei lui pastorale, ecleziale şi liturgice, folosind o formulă recurentă: „îmbrăţişare sufletească”. Iuliu Hossu îmbrăţişa sufleteşte oamenii. Una dintre marile pagini din Memorii, literar vorbind, este descrierea deplasării de la Bucureşti la Sighet în mai 1950. Două dube îi iau pe episcopii greco-catolici de la Căldăruşani, spunîndu-li-se că vor fi duşi la Bucureşti, dar sînt minţiţi – ei sînt duşi la Sighet. După ce ajung la Braşov îşi dau seama că sînt în Transilvania şi recunosc locurile. Această superbă pagină de literatură este o pagină în care cardinalul Hossu recunoaşte locurile ţării, recunoscînd locurile Bisericii lui, locurile pastoraţiei lui. El știe toate localităţile după nume şi se gîndește că, dacă o dubele o iau la stînga, trecem prin cutare localitate, ne duc acolo, dacă o iau la dreapta, trecem prin cutare şi cutare localități, atunci sîntem duși în direcţia aceea. Aceste locuri sînt pentru el, deopotrivă, locuri ale Bisericii și locuri ale ţării. În cele din urmă, își dă seama că sînt duşi la Sighet şi că intră în puşcărie. Urmează cei cinci ani teribili, la Sighet fiind o puşcărie de exterminare, cum sper că n-a uitat nimeni dintre dumneavoastră. [...]

În momentul în care Iuliu Hossu, în acea călătorie extraordinară, îşi recunoştea ţara şi locurile Bisericii lui şi, în același timp, recunoștea contactul lui, „îmbrăţişarea sufletească”, cu poporul lui credincios, de fapt avem o epitomizare a tipului său de abordare. Ce vedeţi în Memoriile lui este că el, cînd face istoria, în acelaşi timp o „liturghiseşte”. Liturghie e un cuvînt grecesc, pentru noi înseamnă serviciu religios, dar la greci asta însemna serviciu public pur şi simplu. Sigur că termenul e anacronic, dar asta însemna. Biserica face un serviciu public – aceasta este Liturghia. În viața cardinalului Hossu, vedem cum grila religioasă nu este aplicată din afară pe o realitate care este mundană, ci realitatea mundană este simultan dată cu grila religioasă de interpretare.

Mîngîierea sufletească

Există un topos care apare frecvent la Iuliu Hossu, anume Episodul de la Emaus, pe care-l rezum foarte scurt pentru dvs. Doi dintre ucenici se duc undeva după răstignire, lasă Ierusalimul în spate şi vorbesc despre ce s-a întîmplat, despre aşteptările lor înşelate, despre catastrofa omorîrii Învăţătorului şi se întreabă: oare Învăţătorul a avut dreptate, oare S-a ţinut de cuvînt, oare ne-a eliberat? Pe lîngă ei trece un necunoscut şi îi ascultă. Ucenicii înțeleg că străinul nu știe nimic din ce s-a întîmplat la Ierusalim și îi povestesc. Străinul le răspunde: n-aţi înţeles nimic, n-aţi ascultat! Şi atunci, se spune în Evanghelie la Luca, ziua apune şi trag la un han. Cei doi ucenici, cărora le-a plăcut discuţia cu acel străin, îl invită să rămînă cu ei, la masă. Străinul rămîne, cer de mîncare, străinul primeşte pîinea şi o frînge în faţa lor. În momentul în care el frînge pîinea, îl recunosc: este Iisus. Iar în clipa în care Îl recunosc, El dispare. După aceea, cei doi ucenici vorbesc despre această întîmplare întrebîndu-se cum de nu l-au recunoscut, iar unul dintre ei spune: „Dar nu-ţi aminteşti cum sălta inima în pieptul nostru atunci cînd El ne vorbea şi noi nu ştiam că este El?”.

Ei bine, acest topos apare adesea în Memoriile cardinalului Hossu şi este, adesea, combinat cu promisiunea finală din Apocalipsă, din 22:20, unde se spune: „Iată, Eu vin curînd!”. Acest binom, „Eu sînt cu voi” și „Iată, Eu vin curînd”, este o experienţă religioasă profundă pe care Iuliu Hossu o trăieşte mereu şi care-i generează ceea ce el numeşte „mîngîierea sufletească”. Astfel, Iuliu Hossu găseşte mîngîiere sufletească în tot și spune deseori: „Eu nu ştiu, dar El ştia în ce intru”. Omul care nu trăieşte în acest fel este descurajat de realitate, i se pare că totul e pierdut, că nimic n-are sens pentru că nu știe ce urmează. Pe Iuliu Hossu, dimpotrivă, realitatea pare că îl reconfortează din moment ce spune într-un loc: „Cu cît e lipsa mai mare, cu atît mîngîierea sufletească este mai mare”. Cum de spune așa ceva? Pentru că Iuliu Hossu trăiește după un principiu, teologic sau filozofic, cum vreţi să-i spuneți, care ține de absenţa unei prezenţe care se convertește într-o prezenţă a ceea ce este absent. E vorba de acest binom „Iată, Eu vin curînd” şi „Eu sînt mereu cu voi”. Ceea ce i se întîmplă lui Iuliu Hossu este oribil, dar el trăiește ceea ce i se întîmplă, cum spune într-un loc, în „lumina în care Hristos îmbracă toate lucrurile”. Ca un fenomenolog francez de astăzi, Iuliu Hossu pornește de la lucrul cel mai banal, de la un lighean şi lumina pe care o reflectă, şi deduce de aici o teorie generală a faptului că Hristos îmbracă în lumină toate lucrurile. Ei bine, cine vede așa a înţeles totul! Dar ceea ce trebuie cîştigat – şi aici „trebuie” e post-plasat – este prezenţa lui Hristos, iar Iuliu Hossu, o obţine, dacă ar fi să abstrag de la ce am citit şi să construiesc o teorie de la asta, prin folosirea a doi topoi. Este toposul Emaus și toposul epitomizat prin promisiunea sau prin dubletul „Eu sînt mereu cu voi” / „Iată, Eu vin curînd” – aceasta este figura spirituală a cardinalului Iuliu Hossu.

Memoriile lui, citite astfel, pot fi folosite ca un îndrumar de comportament în societate. Eu mi-am făcut o schemă, pe care o folosesc și este foarte eficace, este ca un exerciţiu spiritual, expresia-cheie fiind „Hristos a îmbrăcat în lumină toate lucrurile”.

Dacă reuşeşti, cum ar zice Hegel, să construieşti universalul concret al dubletului „Eu sînt mereu cu voi” / „Iată, Eu vin curînd”, îmi vine să spun că ai toată formula fericirii.  Am avut tot timpul sentimentul că Steinhardt a inventat formula fericirii din puşcărie, dar am remarcat surprins că de multe ori cuvîntul „fericire” apare și în Memoriile lui Iuliu Hossu. E remarcabil cum a construit acest om, împotriva catastrofei şi a adversităţii, un mod creştin de a învinge lumea, potrivit îndemnului „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”.

(Fragment din conferința „Despre caracter – o dezbatere despre cardinalul Iuliu Hossu”, organizată în Aula Bibliotecii Centrale Universitare din București pe data de 28 martie a.c. Avînd în vedere trecerea de la oralitate la forma scrisă, textul a fost editat.)

Horia-Roman Patapievici este scriitor și cercetător privat în istoria ideilor.