„Îmi pare așa de rău că treceți prin toate acestea. Credeți-mă, vă înțeleg...”
„Aveți un copil cu aceleași probleme pe care le are copilul meu?“
„Nu...”
„Atunci nu aveți cum să mă înțelegeți.”
Acest schimb de replici, care l-a marcat și l-a făcut să se raporteze în mod diferit la ceilalți, mi l-a redat Gabriel, prietenul meu din Bacău, consilier școlar, în timp ce ne aflam la o școală de vară. Am discutat destul de mult în acele zile despre ușurința cu care folosim cuvintele atunci cînd vrem să ne exprimăm empatia și despre ipocrizia noastră cea de toate zilele.
„Voi, profesorii, vă plîngeți întruna, m-am săturat de lamentările voastre. Aveți salarii destul de bune dacă ne raportăm la cîte ore lucrați pe zi și la cîte zile de concediu aveți...”, mi-a spus acum cîteva luni o cunoștință.
„Ai fost o zi măcar profesor?”, l-am întrebat, amintindu-mi de Gabriel.
„Nu...”
„Atunci nu ai cum să ne înțelegi.”
Adevărul este că ne (cam) plîngem, că ne revărsăm nemulțumirile pe unde apucăm, în offline și în online, că ne place cumva să ne victimizăm, să defăimăm sistemul de învățămînt, dar poate că toate acestea sînt rezultatul frustrării acumulate de-a lungul anilor, fiindcă, deși la nivel discursiv se vorbește de decenii despre educație ca prioritate națională, rar s-a întîmplat să simți că cineva, acolo sus, crede în sintagma cu pricina.
Confiteor. Cînd am ales să devin profesoară știam că nu voi avea cel mai mare salariu din lume, că nu voi fi iubită de toți elevii și că profesia mea nu va fi cea mai apreciată. Ceea ce nu știam atunci este că de-a lungul timpului sistemul de învățămînt va deveni un domeniu devorat de media, mult prea expus publicului, arătat cu degetul, agresat fizic și verbal (inclusiv de cei care ar trebui să-l protejeze), siluit în mod repetat. Nu știam că pentru aproape orice ține de educație este nevoie de dezbatere publică, că oricine are un cont pe o rețea socială devine automat expert în didactică, în curriculum, în elaborarea manualelor școlare, în conceperea subiectelor pentru diverse examene.
Confiteor. Marea mea frustrare ca om care lucrează în sistemul educațional de peste 30 de ani este atacul permanent asupra profesorului (inamicul public numărul unu), un atac care vine din toate părțile, cu violență crescîndă. Marea mea frustrare are legătură cu tendința de a pune etichete negative pe fruntea profesorului: leneș, egoist, nepregătit, superficial, materialist. Cu faptul că profesorului i se reproșează că muncește prea puțin și se odihnește prea mult. Că statul cheltuiește prea mult pentru el. Că nu produce nimic. Că este principalul vinovat pentru degradarea societății. Mă deranjează că asupra lui se acționează în grupurile diverse din social media, veritabile camere de ecou discreditante, în emisiunile TV, în discursurile de la cel mai înalt nivel – fără să se încerce măcar înțelegerea profesiei sale.
Chiar așa, ce face un profesor? Merge la școală. De la 7, de la 8, de la 12, într-un schimb, în două, în trei. Predă: una, două, trei, șase ore. (Ore pentru care s-a pregătit alte cîteva.) Una, două, trei discipline (să nu uităm că din norma didactică fac parte și disciplinele opționale). La patru, cinci, șase, zece, paisprezece clase. Asigură managementul clasei. Poate predă o limbă străină într-o școală care are clase de la ciclul primar la cel liceal și trece de la clasa pregătitoare la a XII-a în doar zece minute. Zece minute în care traversează curtea școlii și se resetează, în timp ce răspunde și la întrebarea elevului căruia îi este diriginte, preocupat să afle cum poate să se înscrie la clubul de robotică. Este asaltat de mesajele care vin pe toate canalele – grupul de WhatsApp al școlii, al catedrei, al clasei, al părinților, al diriginților, pe e-mail, pe Instagram. În timpul orei s-au adunat 52 de notificări. Răspunde la mesajul primit de la un părinte care vrea o informație în timp real, suportă tonul ridicat al unui mame care nu crede că abaterile fiicei sînt grave. Caută cel mai bun text pentru a concepe un subiect pentru evaluarea de la finalul unității de învățare, construiește itemi, elaborează baremul (și se trezește că tot acest demers a durat patru ore), convoacă regulamentar consiliul clasei, scrie procese-verbale în registrul alocat acestuia, participă la consiliile claselor la care predă, la consiliul profesoral, la ședința comisiei de management al burselor, la o întîlnire a comisiei pentru prevenirea și eliminarea violenței, a faptelor de corupție și discriminării în mediul școlar și promovarea interculturalității (cineva a activat butonul roșu!), suplinește colegii care au probleme de sănătate, face serviciul pe școală, răspunde la cîteva formulare Google, adună date pentru o situație cerută de autoritățile locale, participă la un curs în cadrul unui program de formare. Evită întîlnirea cu o colegă care este mereu nemulțumită și reușește cu greu să nu intervină într-o discuție despre creșterea normei didactice. Pregătește materiale pentru o ședință a catedrei, de la 16 la 17 se loghează la cercul pedagogic (noroc că e online și între timp corectează și cîteva dintre testele de la clasa a VI-a), sîmbătă evaluează la olimpiadă, după ce sîmbăta trecută a supravegheat elevii la o altă olimpiadă. Este implicat în concursuri, simulări, examene (naționale, de corigență, de diferențe), evaluări naționale... Și peste toate rezistă la schimbările care se produc din mers, la impredictibilitățile sistemului pe care îl iubește și îl urăște în egală măsură. Și trăiește și el cumva printre toate acestea.
Privesc în timp ce tastez la pantofii pe care îi am în picioare. Și mă gîndesc: pantofii de profesori nu sînt comozi, produc bătături, îți încing picioarele vara (sezonul examenelor de toate felurile) și nu te încălzesc deloc iarna. Sînt frumoși, văzuți de departe, dar vai de picioarele celui care îi poartă! Ce-ar fi să vi-i împrumut pentru o zi? Port 37.
Monica Halaszi este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița.
Credit foto: Wikimedia Commons
