În căutarea exemplului potrivit pentru un articol despre culori, am revăzut, cu ochii minții, tot felul de imagini și texte. Am căutat fotografiile cu mostrele de pietre și crustacee prin care muzeele de artă, de obicei renascentistă, explică vizitatorilor obținerea vopselurilor de dinainte de era sintezelor chimice. Am retrăit surprinderea cu care, într-o biserică fortificată dintr-un orășel transilvan mai puțin turistic, curatorul a dat la o parte o stinghie, dezvăluind culorile vii în care fusese pictată cu secole în urmă strana. Era un contrast violent cu sobrietatea așternută de praful timpurilor. M-am gîndit la teoriile despre apariția culorilor naționale, la filmele românești vechi, unde lumina pare a fi alta decît cea de azi (dar nu e un efect al schimbărilor climatice, ci al calității peliculei, după cum avea să mă asigure un profesionist). Exemplul cromatic la care m-am oprit are o cu totul altă semnificație. Sînt vreo treisprezece ani de cînd o prietenă m-a rugat să le explic studenților ei de la Universitatea Națională de Arte Revoluția din Decembrie 1989. Cîteva luni mai tîrziu, m-a chemat la prezentarea proiectelor de final de an. M-a mirat atunci afirmația unei studente, despre al cărei proiect (poate parte a unuia colectiv?) îmi amintesc doar că îmbina roșul cu griul. Se pare că perspectiva mea asupra anilor 1980 contrasta cu culoarea caldă și mobilizatoare a fostului steag al partidului. Retrospectiv, mă întreb dacă am folosit în explicațiile de atunci sintagma „epocă de aur”, cu un sens mult mai luminos. Un proiect studențesc de acum mulți ani îmi pare acum a fi prefigurat zilele noastre.
Se poate spune, în fond, că e o tactică străveche, ce ne ajută să ne identificăm prietenii și dușmanii, potențialii aliați sau inamici, zonele de confort și cele periculoase. Poate și din acest motiv, aproape toate ideile și ideologiile din dezbaterile publice de astăzi sînt de neconceput fără asocierea cu o culoare sau un cod de culori. Acest obicei pare a se fi încetățenit într-o asemenea măsură, încît enciclopediile virtuale dau liste de foști prim-miniștri lîngă al căror nume apar culori niciodată folosite de politicienii din urmă cu 150-170 de ani. Cu puține excepții, alegerea culorilor îmi pare subiectivă, dovadă anumite schimbări de sens. Verdele de astăzi trimite la mișcări politice dedicate protecției naturii, cel interbelic la ideologii radicale, ucigașe. Doar roșul și negrul par a-și păstra conotațiile politice majore, deși excepții notabile există.
Prezentul pare obsedat de culori și de numărul infinit de nuanțe ce se pot extrage din spectrul de bază. În paralel însă, se vorbește tot mai cu teamă de incapacitatea de a distinge nuanțele verbale și sensurile figurate, nimic altceva decît semnul cel mai clar al gîndirii abstracte. Exemplele din viața de zi cu zi devin agasante, depășind deja stadiile ludice. Pentru mine, poate cea mai mare problemă vine din percepția asupra istoriei, unde nuanțele pe care cercetătorii „profesioniști” și „amatori” le caută deopotrivă încep să semene cu echipamentele de azi ale echipelor de fotbal, rupte de „tradiție”, uneori și de estetică. Să fim bine înțeleși: trecutul nu ne este cu totul clar; am trăit în ultimii ani suficiente situații în care a fost imperativ nevoie să cercetăm, să reconsiderăm, să explicăm, să căutăm rădăcini sau măcar similitudini.
Într-un roman polițist din 1931, scriitoarea britanică Dorothy L. Sayers (1893-1957) își punea detectivul preferat să rezolve o crimă plecînd de la absența unui anumit tub de guașă din geanta unui pictor. Indiferent de culorile din natură, de pe paletă nu putea lipsi albul, ce trebuia neapărat pus în orice combinație. „Tubul de alb” la care mă refer aici este atitudinea fie prea critică, fie prea laxă față de trecut. Reconsiderarea (sau reevaluarea, sau revizitarea, sau rescrierea) în funcție de adeziunile politice proprii, de pericolele percepute sau de șansele pe care o grupare sau alta vor să le ofere societății actuale poate degenera în mono-cromatism. Angajamentul civic negru, verde, roșu, albastru, galben, în fine, de orice culoare arogată sau alocată unui curent politic ori ideologic obliterează nuanțele, iar acestea, ne place sau mai degrabă nu, sînt esența reală a trecutului. Menținerea echilibrului este esențială, reducerea la alb-negru fiind absurdă.
În apărarea nuanțelor trebuie ținut seama și de un alt pericol: ca verdele să devină vernil, iar roșul roz, pînă cînd culoarea de la început se va dilua de tot și va rămîne pur și simplu alb. Iar acest lucru este, de asemenea, inadmisibil. În cercetarea și explicarea trecutului, nu culorile sînt esențiale, ci nuanțele, mai ales în cazul studierii regimurilor politice în timpul cărora persistența în ideologie în dauna rațiunii umane a dus la teroare și crimă.
Bogdan Popa este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Este autorul, printre altele, al volumului Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013).
Credit foto: Wikimedia Commons
