E înalt, grizonant cam devreme pentru cei 40 de ani ai săi, pardesiul de păr de cămilă îi vine de minune, poate și pentru că nu neglijează nici orele de „sală” și nici pe cele de jogging, desigur în măsura în care programul de director al unei mari instituții bancare îi permite. Pășește elastic lîngă consoartă, o conduce cu o anumită deferență la consultul chirurgical. Doamna, casnică, ar avea timp berechet, dar preferă, din păcate, să-l petreacă la shopping (are o pasiune arzătoare pentru perlele japoneze care îi plac mai mult decît diamantele – cam vulgare, nu? – atît de lăudate și căutate de partenerele de bridge ale domniei-sale). În loc de sală de gimnastică – telenovele și în loc de jogging – „ronțăieli” fără de sfîrșit în fotoliul din fața televizorului cît tot peretele din living; iată cum se explică faptul că haina de vizon nu este suficient de cuprinzătoare pentru talia supradimensionată a planturoasei blonde. Nu ar fi fost rău să fie ceva mai atentă la siluetă, mai ales că cei șapte-opt ani în plus față de el ar putea, teoretic vorbind, să pună unele probleme vieții de cuplu. În fine, ea este pacientă, eu sînt chirurg și a venit la consultație pentru că are dureri abdominale. Durerile au debutat cu un an în urmă, inițial după gustarea de după-amiază, ce consta de obicei în trei ouă prăjite cu bacon înfulecate în timpul episodului duminical din Sclava Isaura, serialul brazilian care fermeca gospodinele anilor ’90 în întreaga Românie. De la o vreme însă survin zilnic, sînt de acum clar colici biliare, ecografia arată o litiază de colecist, după cum mă informează grijuliul soț. Indicația chirurgicală este clară. Este nevoie de o colecistectomie, adică de extirparea vezicii biliare pline de calculi. Cauza răului trebuie îndepărtată, lucru care pînă de curînd se făcea prin așa-numita „chirurgie deschisă”, adică după o incizie de 10-15 centimetri a peretelui abdominal. Abuzul de cîrnăciori cu cartofi prăjiți ar fi putut impune o incizie chiar mai mare, mai ales dacă intervenția chirurgicală ar fi fost îngreunată de o infecție (colecistită acută) sau de prezența unor nesuferite aderențe între colecist și organele din jur. Asta presupunea, o știa toată lumea, o spitalizare post-operatorie de cel puțin șase zile, uneori chiar mai îndelungată. Cu o zi-două de internare înainte de intervenția chirurgicală pentru diverse analize și consulturi, standardul era o internare de minimum o săptămînă. De la începutul anilor ‚90 apăruse însă o nouă metodă de realizare a colecistectomiei: laparoscopia. Îndepărtarea vezicii biliare bolnave se putea face de acum fără marea secționare a pielii, mușchilor și peritoneului parietal, prin cîteva minuscule incizii, de cîțiva milimetri, prin care se introduceau o cameră video și instrumente chirurgicale anume proiectate. „Chirurgie cu andrele”, „Mickey Mouse Surgery”, „Chirurgia prin gaura cheii”? Criticile nu au lipsit, rezistența la nou a fost puternică, dar, în pofida tuturor obstacolelor, colecistectomia laparoscopică a fost una dintre marile revoluții ale chirurgiei secolului XX, un succes care a diseminat fulgerător în lumea întreagă. Și a ajuns, după o oarecare întîrziere, și în România. La noi, la Fundeni, nu fusese încă adoptată de toți chirurgii, dar eu o făceam deja de vreun an.
Diagnosticul este corect, operația merge uns, iar la ieșirea din sală mă așteaptă domnul director de bancă. Îl invit în micul meu birou; natural, se interesează de felul în care a decurs intervenția chirurgicală. Niciodată nu am înțeles bine de ce primul lucru de care pacienții și rudele lor se interesează este timpul: „A fost lungă intervenția, domnule doctor?”. Ce relevanță are pentru o persoană aflată sub anestezie generală dacă a durat 45, 60 sau 90 de minute? Se așteaptă la o evoluție postoperatorie proporțională? „Dacă a fost juma’ de oră plec acasă poimîine; dacă ar fi fost un ceas, poate mă mai ținea cîteva zile.” Nu știu care este răspunsul, în orice caz operația fusese de această dată rapidă. „OK, domnule doctor”, se lasă pe spate în scaun degajat domnul în impecabilul costum Armani gri cu dunguțe albastre, „mă bucur mult să aud că totul a mers bine” și, după foiala lui, mirosul delicat de citrice, ghimbir și nucșoară al parfumului lui Napoleon, Le Vainqueur, se răspîndește în toată încăperea. Și eu mă bucur, sînt tînăr, nu de multă vreme întors din Germania, încep să mă gîndesc la felul în care astfel de pacienți, mulțumiți de incontestabilele avantaje ale chirurgiei minimal invazive, ale inciziilor mici, ale colecistectomiei laparoscopice, vor contribui la acceptarea unei metode controversate încă. Și dacă lucrurile merg bine, vom putea astfel și noi să începem rapid să ne lansăm și în domenii de așa-zisă „laparoscopie avansată”, în chirurgia colorectală, poate a splinei…
Mulțumit de mine, îi spun că „astăzi e miercuri, aproape sigur că poimîine, vineri, o veți putea lua acasă...”. „NU!”, strigă interlocutorul din răsputeri, sărind în picioare și cu ochii ieșiți din cap ca la anunțul unei groaznice vești. „Nu...”, bolborosește din nou după o vreme, rugător, privindu-și acum cu o nesfîrșită tristețe bombeurile bine lustruite, „nu”. Îl văd plin de smerenie, dar și cu o brumă de speranță că se mai poate salva ceva din acel week-end în care își pusese atîtea speranțe, poate că mai există o șansă pentru întîlnirea de sîmbătă seară cu o anumită persoană cu picioare foarte lungi care îl înțelege atît de bine, care este adevăratul lui prieten și cu care poate că există perspectiva unui mic dejun romantic duminică dimineață. „Știți, mă gîndesc că ar fi mai bine să mai rămînă internată cîteva zile, să fie sub supraveghere medicală, să nu apară, Doamne ferește, vreo complicație.”
Complicația se instalase de fapt cu mult înainte de operație, cu ceva ani în urmă, cînd un ambițios tînăr venit dintr-un mic sat al Moldovei a decis că își va face rapid un rost în viață și a adresat Bucureștiului anilor ’80, ca un nou Rastignac, provocarea „À nous deux!”, „între noi doi acum”. În cucerirea Bucureștiului, care nu s-a lăsat așteptată, un rol esențial l-a jucat, desigur, căsătoria cu o tînără nu prea drăguță, dar al cărei tată, colonel de Securitate, i-a adus o eficientă rețea de relații. Un networking, am zice astăzi, prelungit tentacular după 1989 în domeniul afacerilor internaționale unde tatăl-socru, acum prosper reprezentant al unei firme elvețiene de import-export, înregistra succes după succes și profituri de o creștere exponențială. Obiectivul fusese atins; așa cum îi spunea unui coleg de facultate „abia aștept să mă însor”, „și sînt foarte curios nu atît de cum va fi nevasta, cît de cum vor fi socrii”. A fost mai degrabă căsătoria cu un dosar bun, excelent chiar, am putea spune, decît cu o fată.
Așa se face că, deși intervenția chirurgicală a decurs conform celor mai optimiste așteptări, externarea pacientei a avut loc abia luni. Să nu apară cumva vreo complicație. Pentru că și inciziile mici au complicațiile lor.
Cătălin Vasilescu este doctor în medicină, profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Clinicii de chirurgie generală la I.C. Fundeni. Cea mai recentă carte publicată: Dragul meu Wallace. Istoria zilei în care sir Charles Darwin și-a pierdut eleganța, Editura Humanitas, 2024.
