Pluralismul opiniilor și pluripartidismul sînt condiții necesare, dar nu suficiente pentru funcționarea democrației constituționale. Între multe altele, mai este nevoie ca toate partidele politice să respecte cadrul procedural al acestui regim politic, care presupune să fie trecut testul dublei alternanțe la guvernare într-o perioadă de timp rezonabilă. Uniunea Europeană și mai toate statele membre sînt guvernate de coaliții de centru, în care s-au contopit partidele, fie de stînga, fie de dreapta. Coabitarea în aceste coaliții de centru a dizolvat treptat identitatea politică a partidelor componente, iar perpetuarea lor la guvernare le-a împiedicat să treacă testul dublei alternanțe într-un orizont de timp rezonabil. Concentrarea forțelor politice democratice pe centru a eliberat extremele pentru partide populiste, care contestă chiar valorile ce întemeiază democrația constituțională.
În România, cinci erori politice au facilitat acest fenomen de concentrare graduală a partidelor democratice pe centru și de ascensiune galopantă a populismului.
Mai întîi, în 2007, la cîteva luni după ce România a fost admisă în Uniunea Europeană, PNL, din motive personale resentimentare, a exclus PD de la guvernare, iar apoi a format un guvern minoritar, susținut în Parlament de PSD, și a risipit prin măsuri electorale toate rezultatele creșterii economice anterioare. Mai mult, a destrămat polul de dreapta care se formase prin alianța D.A., cîștigătoare a alegerilor parlamentare din 2004 și care stabilise pentru prima dată în perioada postdecembristă un raport echilibrat între stînga și dreapta. După alegerile din 2008, tot resentimentele au împiedicat formarea unui guvern PDL-PNL.
A doua eroare politică, săvîrșită după alegerile prezidențiale din 2009, a fost alierea PSD și PNL în Uniunea Social-Liberală, care s-a instalat la guvernare în 2011, ca urmare a unei moțiuni de cenzură, iar apoi a cîștigat alegerile parlamentare din 2012.
Cînd PNL a înțeles că USL nu va susține un candidat liberal la alegerile prezidențiale din 2014, s-a produs o clarificare a spectrului politic prin destrămarea USL și fuziunea dintre PNL și PDL, ceea ce a făcut posibilă cîștigarea de către Klaus Iohannis a primului mandat prezidențial. Ar fi fost începutul unui proces de corectare a primelor două erori politice și de întoarcere la normalitatea stînga-dreapta, dacă Iohannis nu ar fi săvîrșit trei noi erori politice.
În loc să aștepte erodarea completă a guvernului PSD, Iohannis, la sfîrșitul anului 2015, a forțat demisia acestuia și formarea unui guvern de tehnocrați, care a fost însă perceput ca liberal. În locul unei reale alternanțe la guvernare, PSD a cîștigat alegerile parlamentare cu un scor zdrobitor, iar PNL a rămas în opoziție. Această eroare politică a fost repetată în anul 2019, cînd declinul electoral al PSD a fost stopat de Iohannis prin înlocuirea Guvernului Dăncilă cu guvernul minoritar Orban. Pînă la alegerile parlamentare din 2020, PSD și-a refăcut parțial capitalul electoral, obținînd cele mai multe voturi. Totuși, PSD nu a putut forma o majoritate parlamentară, ceea ce a permis formarea unui nou guvern Orban, cu participarea USR. Dar la scurt timp, Iohannis a încununat seria de erori politice prin eliminarea USR de la guvernare și încurajarea formării unei alianțe între PSD și PNL, însoțită de inventarea rocadei premierilor. A fost cea mai gravă dintre toate cele cinci erori politice. Ambele partide, hrănite cu iluzia eternizării la guvernare, au o mare parte din responsabilitate. Deși rămas în opoziție, USR nu a fost perceput ca alternativă la PSD și PNL, nemulțumirile electoratului fiind capitalizate – cu sprijinul consistent al campaniei de dezinformare, specifică războiului hibrid – de politicieni populiști și partide extremiste.
Efectul conjugat al acestor cinci erori politice este configurația actuală a majorității și a minorității în Parlament. Pentru a forma un guvern, cu o susținere parlamentară solidă, toate partidele – care, cel puțin formal, își asumă valorile și regulile constituționale, ca bază a jocului politic – au fost obligate de conjunctură să se alieze la guvernare, lăsînd în opoziție partidele extremiste. Este de așteptat ca, în opoziție, aceste partide să-și mărească ponderea electorală, mai ales în contextul nemulțumirilor generate de aplicarea programului asumat de Guvern pentru echilibrarea bugetară și reforma statului.
Concentrate pe centru, au dispărut, practic, stînga și dreapta. În jocul politic sînt angajate nu numai partide care respectă valorile și regulile constituționale, ci și partide care contestă aceste valori și reguli. Riscul este ca alternanța la guvernare să nu mai fie manifestarea unei reguli democratice, ci mijlocul prin care, cum s-a mai întîmplat în istorie, sînt distruse instituțiile democrației constituționale.
Mai au PNL și PSD resursele intelectuale pentru a se reconstrui, unul ca partid de dreapta, altul ca partid de stînga?
Imediat după șocul politic de la sfîrșitul anului trecut, precum și la recentul congres extraordinar, PNL și-a exprimat voința de a se reforma. Dar de la vorbă la faptă e cale lungă, ținînd seama de repetatele coabitări cu PSD, începînd din 2007 pînă în prezent (nu intră în această categorie protocolul de colaborare parlamentară încheiat în decembrie 2000, care nu a fost o alianță de guvernare, ci o condiție pentru continuarea procesului de aderare la Uniunea Europeană, care refuzase clar să negocieze cu un guvern susținut de PRM; după ce PSD și-a format majoritatea parlamentară, PNL a denunțat protocolul în primăvara anului 2001).
În PSD lipsește deocamdată voința de a se reforma. Cele cîteva voci (cum sînt Constantin Toma, primarul de la Buzău, și Robert Cazanciuc, vicepreședintele Senatului) care au tras semnale de alarmă nu par să formeze o masă critică pentru reconstruirea PSD ca partid social-democrat, adaptat provocărilor interne și externe.
Este oare momentul înființării unor partide noi care să structureze o opoziție democratică, deocamdată neparlamentară, dar capabilă să se acrediteze la următoarele alegeri – locale, parlamentare, prezidențiale și europene?
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
